Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Victoria s-a așezat încet pe scaun, fără să-și ia ochii de la fotografie. Sorin rămăsese în picioare lângă masă, așteptând răspunsul. Eu m-am sprijinit de blatul bucătăriei, cu steagul mototolit lângă mine.
— Pentru că mi-a fost frică, a spus ea în cele din urmă.
— Frică de ce, mamă? a întrebat Sorin. Au trecut atâția ani.
— Pentru tine au trecut. Tu nici nu erai născut când am plecat de acolo.
A luat fotografia și a apropiat-o de ochi. A netezit cu degetul un colț îndoit, apoi a întors-o pe partea cu scrisul.
— Aveam șaptesprezece ani când s-a făcut poza asta. Era în 1967, într-un sat din Basarabia. Casa din spate era a bunicilor mei. Steagul îl păstrase tata ascuns, de pe vremea când locurile acelea făceau parte din România.
Am tras un scaun și m-am așezat. Victoria nu ne povestise niciodată atât de mult despre copilăria ei.
— Tata îl scotea uneori, când eram numai noi acasă. Îmi spunea că limba pe care o vorbim și locul din care venim nu pot fi schimbate printr-o hotărâre luată de alții. În ziua fotografiei, mama a vrut să aibă o amintire cu mine. Am ieșit în curte numai câteva clipe.
— Și cum ai ajuns aici? a întrebat Sorin.
— Am plecat mai târziu. Tata avea niște rude în România și încercase de multă vreme să găsească o cale să trecem granița. În 1950 am reușit să fugim. N-a fost o călătorie despre care să putem vorbi după aceea. Am lăsat în urmă casa, pământul, rudele. Nici măcar nu știam dacă aveam să le mai vedem.
Victoria s-a oprit. Sorin a vrut să spună ceva, dar ea a continuat înaintea lui.
— Când ne-am stabilit aici, tata ne-a cerut să fim atenți ce spunem și cui. Eram oameni veniți dintr-un teritoriu sovietic, într-o vreme în care asemenea lucruri puteau să ne aducă necazuri. Am învățat să spun cât mai puțin. După ce m-am măritat, am continuat la fel. Tatăl tău știa adevărul, Sorin. Dar am hotărât împreună să nu vorbim despre el.
— Nici măcar cu mine?
— Mai ales cu tine. Mi-era teamă că un copil poate povesti fără să înțeleagă ce urmări ar putea avea.
— Dar eu n-am mai fost copil de mult, mamă.
Victoria a lăsat fotografia pe masă.
— Știu. După 1989 puteam să-ți spun. După ce ai crescut, puteam să-ți spun. De fiecare dată găseam un motiv să amân. Ajunsesem să mă rușinez că te mințisem atâția ani.
M-am uitat la steagul de lângă mine. Încă nu înțelegeam ce legătură avea povestea ei cu felul în care mă tratase.
— Dar eu ce v-am făcut? am întrebat-o. Când am venit în familia asta, v-am spus de unde sunt. N-am ascuns nimic. De ce v-a deranjat atât de tare că sunt din Moldova?
Victoria și-a împreunat mâinile pe masă.
— Când te-am cunoscut, vorbeai despre locurile de acasă de parcă n-ar fi existat niciun motiv să te ferești. Povesteai despre bunicii tăi, despre școală, despre sărbători. Eu nu puteam să fac asta. Mă obișnuisem să mă feresc până și de amintirile mele.
— Și pentru asta trebuia să mă faceți să mă simt străină?
— Nu. Dar mă supăram când te auzeam. Uneori mă gândeam că tu ai avut voie să trăiești fără frica mea și mi se părea nedrept. Alteori mă temeam că o să începi să pui întrebări despre familia noastră.
— V-am întrebat de câteva ori de unde erau părinții dumneavoastră. Mi-ați răspuns că nu contează.
— Îmi amintesc.
— Și azi mi-ați spus că nu sunt româncă. Nu mi-ați spus să fiu atentă cu steagul sau să nu-l prind prost. Mi-ați spus că n-am ce sărbători aici.
Victoria a coborât privirea. Sorin s-a așezat lângă ea.
— Mamă, Cristina e soția mea. E mama copilului nostru. Dacă tu ai trăit cu frică, pot să încerc să înțeleg. Dar nu pot să accept să vorbești așa cu ea.
— Știu, a răspuns Victoria.
— Nu cred că știi. Ai aruncat steagul cumpărat de ea. Ai aruncat și fotografia asta. Ce voiai să obții?
— Am găsit plicul când căutam niște acte în dulap. Îl păstrasem de zeci de ani. După ce m-am certat cu Cristina, am văzut fotografia și m-am înfuriat și mai tare. Pe mine, pe ea, pe toți anii în care n-am fost în stare să spun adevărul. Am luat amândouă lucrurile și le-am dus la gunoi.
— Ați fi putut să aruncați fotografia fără să mă jigniți, i-am spus. Sau să-mi cereți să nu pun steagul. Tot m-ar fi durut, dar măcar am fi putut vorbi.
— Ai dreptate.
Era prima dată când Victoria îmi spunea asta fără să adauge imediat o explicație care să mă facă vinovată.
Totuși, nu mă simțeam pregătită să trec peste cele întâmplate.
— Eu am să păstrez steagul, i-am spus. L-am cumpărat pentru casa în care locuiesc cu soțul și copilul meu. Nu vreau să mai dispară lucrurile mele pentru că dumneavoastră nu sunteți de acord cu ele.
— Nu se va mai întâmpla.
— Și nu vreau ca fetița mea să audă vreodată că mama ei nu aparține familiei sau țării în care trăiește.
Victoria a dat din cap.
— Îmi pare rău, Cristina. Nu trebuia să-ți spun cuvintele acelea. Și nici să-ți arunc steagul.
N-am îmbrățișat-o. I-am spus doar că am auzit-o și că aveam nevoie de timp.
În seara aceea, Sorin a rămas multă vreme cu mama lui în bucătărie. Eu am spălat steagul de mână, în apă călduță, și l-am întins la uscat. Din sufragerie îi auzeam vorbind încet. Pentru prima dată, Sorin îi punea întrebări despre bunicii lui, iar Victoria încerca să răspundă.
A doua zi, pe 30 noiembrie, am găsit fotografia așezată pe masa din sufragerie. Victoria o pusese într-o ramă simplă, pe care o avea de mai multă vreme într-un sertar.
— Am vrut s-o arăt și nepoatei, mi-a spus când m-a văzut. Dacă nu te superi.
— De ce m-aș supăra?
— Pentru că până acum n-am vorbit frumos despre locurile din care vii.
Am privit-o câteva clipe.
— Nu trebuie să-mi cereți voie să-i povestiți despre familia dumneavoastră. E și familia ei.
După-amiază, fetița noastră a stat lângă bunica ei aproape un ceas. Victoria i-a arătat fotografia și i-a povestit despre casa cu prispă, despre părinții ei și despre satul în care crescuse. Când a întrebat-o de ce nu mai locuise acolo, Victoria i-a explicat, pe înțelesul ei, că familia fusese nevoită să plece și că mulți ani îi fusese teamă să vorbească despre asta.
Eu le-am ascultat din prag. Nu auzisem niciodată atâta blândețe în glasul soacrei mele când vorbea despre Basarabia.
În dimineața de 1 Decembrie, pregăteam micul dejun când Victoria a intrat în bucătărie. Purta cardiganul ei cafeniu și ținea în mână cele două cleme pe care le găsise pe balcon.
— Cristina, steagul s-a uscat?
— Da. L-am împăturit aseară.
— Vrei să-l punem la balcon?
Am lăsat ceașca pe masă.
— Împreună?
— Dacă mă lași. Data trecută ți l-am luat din mâini. Aș vrea să te ajut să-l pui la loc.
Am adus steagul din sufragerie. Victoria a ieșit prima pe balcon, iar eu am venit după ea. Era frig, dar nu bătea vântul prea tare. Peste drum, steagurile vecinilor fluturau deja.
Am întins materialul peste balustradă. Victoria a ținut un capăt, în timp ce eu l-am fixat pe celălalt. Apoi am prins împreună ultimele cleme și ne-am dat puțin înapoi, ca să vedem dacă stă drept.
— E bine așa? m-a întrebat.
— E bine, mamă Victoria.
De la balconul vecin, doamna de la etajul nostru ne-a făcut cu mâna.
— La mulți ani! Ce frumos că l-ați pus și voi!
— La mulți ani! a răspuns Victoria.
A rămas lângă mine, fără să se grăbească în casă.
— Cristina, a spus după câteva clipe, tata ar fi fost tare bucuros să vadă ziua asta. Pe noi două, aici, cu steagul.
— Poate că și-ar fi dorit să-i povestiți mai devreme nepotului lui despre Basarabia.
— Cu siguranță. Am pierdut mulți ani tăcând.
Nu i-am spus că totul era uitat. Nici nu era. Dar în dimineața aceea am putut să stăm una lângă alta fără ca vreuna dintre noi să se simtă străină.
Când am intrat în casă, Victoria a luat fotografia înrămată și a pus-o pe raftul din sufragerie, lângă pozele noastre de familie. Nu mai era ascunsă într-un plic, într-un dulap.
Iar steagul a rămas la balcon toată ziua de 1 Decembrie. De fiecare dată când treceam prin sufragerie, îl vedeam fluturând dincolo de geam. Îl prinsesem împreună, eu și femeia care, cu numai două zile înainte, îmi spusese că nu aveam ce sărbători.