“Nu știi nici măcar să faci o cafea!” mi-a spus soacra în fața musafirilor, după ce îmi pusese sare în ceașcă. Toată lumea s-a întors spre mine, iar ea a început să râdă. Eram nora ei de șapte ani, dar încă găsea câte un motiv să mă facă de rușine.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Florica, apoi la ceașca pe care o țineam în mână. Cafeaua era atât de sărată, încât încă îi simțeam gustul pe limbă. Soacra mea aștepta să mă supăr, să mă ridic de la masă sau să încep să mă apăr în fața tuturor.

Am ridicat din nou ceașca și am mai luat o înghițitură.

— Bună cafeaua, mamă, se simte că e făcută cu dragoste.

Florica a rămas cu zâmbetul pe buze, dar n-a mai râs. Tanti Mioara s-a uitat la mine, apoi la sora ei.

— Cum adică făcută cu dragoste? a întrebat soacra.

— Păi, fiecare pune în cafea ce are de oferit, am răspuns. Eu am făcut-o cum am știut, dumneavoastră ați mai adăugat ceva.

Cătălin s-a întors spre mine.

— Simona, ce se întâmplă?

— Nimic pentru care să stricăm masa. Mâncați prăjiturile, că le-am făcut de aseară.

Am continuat să beau cafeaua, cu înghițituri mici. Nu mi-a fost deloc ușor. La jumătatea ceștii îmi venea să mă opresc, dar Florica încă mă urmărea. Am terminat-o, am pus ceașca pe farfurioară și am luat o bucată de prăjitură.

— Mai vrei una? m-a întrebat soacra, încercând să râdă din nou.

— Nu, mulțumesc. Una mi-a ajuns.

Tanti Mioara a împins farfuria cu prăjituri spre soțul ei și a schimbat vorba. Musafirii au început să discute despre altceva, dar veselia de mai devreme dispăruse. Florica se ridica mereu de pe scaun, ba să aducă apă, ba să mai pună șervețele, deși nu avea nimeni nevoie.

După vreo jumătate de oră, rudele au început să plece. Eu am strâns farfuriile, iar Cătălin m-a ajutat să duc ceștile în bucătărie. Florica a venit după noi.

— Ei, ce v-ați supărat așa? a întrebat. Nici nu mai știe omul să facă o glumă în casa lui.

Cătălin s-a oprit cu tava în mână.

— Mamă, ce glumă?

— Cu cafeaua. Am pus puțină sare în ceașca Simonei. Să vedem dacă își dă seama. Mare lucru!

— Tu ai pus sare? a întrebat el.

— Da, eu. Și ce dacă? Nu vezi că a băut-o? Dacă era așa groaznică, o lăsa acolo.

Am pus ceștile lângă chiuvetă și m-am întors spre ea.

— Am băut-o pentru că n-am vrut să mă cert cu dumneavoastră în fața musafirilor. Nu pentru că mi-a plăcut.

— Atunci de ce ai făcut pe deșteapta cu dragostea?

— Pentru că am înțeles ce ați făcut și nu voiam să vă dau spectacolul pe care îl așteptați.

Florica a ridicat din umeri.

— Vai, ce vorbe mari! Pe vremea mea, oamenii știau să râdă.

— Și pe vremea dumneavoastră era amuzant să pui ceva în mâncarea altuia fără să-i spui? am întrebat.

— Nu te-am otrăvit, Simona. Era sare, nu altceva.

— Știu ce era. Am simțit fiecare înghițitură.

Cătălin a lăsat tava pe blat.

— Mamă, ai făcut-o intenționat ca s-o faci de râs. Nu mai spune că a fost o glumă.

— Acum îți ții partea nevestei împotriva mea?

— Nu e vorba de ținut partea cuiva. Dacă Simona îți punea ție sare în cafea și râdea de tine în fața rudelor, ți-ar fi convenit?

Florica n-a răspuns. A început să șteargă masa din bucătărie, deși era curată.

Eu m-am așezat pe un scaun. Mă durea stomacul și nu mai aveam chef să continui discuția.

— Mamă Florica, vă spun ceva și vă rog să mă ascultați până la capăt. De șapte ani fac eforturi să ne înțelegem. Am înghițit multe observații, multe glume despre cum gătesc, cum mă îmbrac și cum îmi țin casa. Astăzi ați mers prea departe.

— Și ce vrei să fac? Să îngenunchez?

— Nu. Vreau să nu mai faceți asemenea lucruri. Și, până când putem sta la o masă fără să încercați să mă umiliți, eu nu mai vin duminica aici.

Florica s-a întors brusc.

— Aha! Deci asta urmăreai! Să-mi iei băiatul de lângă mine!

— Nu v-am spus că el nu poate veni. Am spus că eu nu mai vin.

— Cătălin, auzi ce spune?

Soțul meu s-a uitat la mine, apoi la mama lui.

— Aud. Și cred că are dreptate să fie supărată. Eu am să vin să te văd, mamă, dar nu vreau să-mi mai pui soția în situația asta.

Florica s-a așezat la masă, ofensată.

— Bine. Faceți cum vreți. Am ajuns să nu mai pot spune nimic în propria casă.

Am început să ne pregătim de plecare. Cătălin a dus tava cu prăjituri rămasă în bucătărie, iar eu mi-am luat geanta din hol. Înainte să ies, am văzut pe masă solnița pe care Florica o folosise.

M-am întors în bucătărie și am pregătit o cafea într-o ceașcă curată. Am pus în ea sare, apoi am așezat-o pe masa unde Florica obișnuia să-și bea cafeaua seara.

Din geantă am scos un carnețel mic și am rupt o foaie. Am scris două propoziții, am împăturit hârtia și am lăsat-o lângă ceașcă.

Nu i-am spus nimic soacrei. Am plecat împreună cu Cătălin, care mă aștepta la ușă.

Pe drum, soțul meu m-a întrebat dacă eram bine.

— Mă doare stomacul, i-am răspuns. Dar îmi trece.

— Îmi pare rău că n-am intervenit mai devreme. Am văzut că mama râdea de tine, dar n-am înțeles ce făcuse.

— Nu puteai să știi de sare. Dar celelalte glume le-ai auzit de multe ori.

A tăcut o vreme.

— Da. Și de prea multe ori ți-am spus să n-o bagi în seamă.

— Eu nu vreau să te despart de mama ta, Cătălin. Vreau doar să nu mai trebuiască să suport orice ca să fie liniște în familie.

— Am înțeles. Și n-o să-ți mai cer asta.

În aceeași seară, Florica a intrat în bucătărie să-și pregătească medicamentele și a găsit ceașca pe masă. Lângă ea era biletul meu:

„Eu am băut-o pe a mea. Pe asta o bei tu.”

Mai târziu, aveam să aflu de la ea ce făcuse. Crezând că poate exagerasem cu sarea, luase o înghițitură. A pus imediat ceașca jos și s-a dus la chiuvetă să-și clătească gura. Cafeaua era aproape imposibil de băut.

A doua zi, pe la zece dimineața, m-a sunat.

— Simona, am găsit ce mi-ai lăsat aseară.

— Știu.

— Am gustat-o.

— Și?

— Era îngrozitoare.

— Așa a fost și a mea.

A urmat o pauză destul de lungă. Mă pregăteam să aud că fusesem obraznică sau că nu respect oamenii mai în vârstă.

— Ai dreptate, a spus ea. N-a fost frumos ce am făcut.

Am rămas surprinsă. Florica nu era obișnuită să recunoască atunci când greșea.

— De ce ați făcut-o? am întrebat.

— Pentru că m-am obișnuit să râd de tine. La început mi se părea că ne tachinăm. Pe urmă am văzut că lumea râde când spun câte ceva și am continuat. Ieri am vrut să-i fac și pe ceilalți să râdă.

— Dar eu nu râdeam, mamă Florica.

— Știu. Sau poate n-am vrut să văd.

Mi-a spus că îi părea rău și că nu avea să mai facă asemenea glume. N-am întrebat-o dacă promite pentru totdeauna. I-am spus că apreciez că m-a sunat, dar că aveam nevoie de câteva duminici fără mesele acelea.

A acceptat, deși am simțit că nu-i convenea.

În următoarele săptămâni, Cătălin a continuat să-și viziteze mama. Eu am rămas acasă sau mi-am făcut alte planuri. Florica m-a mai sunat de câteva ori, fără să-mi reproșeze absența.

Într-o duminică, aproape o lună mai târziu, am acceptat să merg din nou la ea. Nu erau musafiri. Am stat numai noi trei, am mâncat împreună și am povestit despre lucruri obișnuite.

După masă, Florica s-a ridicat să facă băuturile.

— Simona, tu cum vrei cafeaua? Cu puțin lapte, nu?

— Da, mulțumesc.

A adus ceștile pe o tavă și a pus-o în mijlocul mesei. De data aceasta nu a făcut nicio observație despre cine știe sau nu știe să pregătească o cafea.

Am băut câteva înghițituri. Era bună, exact cum îmi plăcea.

Florica m-a întrebat dacă mai vreau prăjitură. Am acceptat, iar ea mi-a pus o felie pe farfurie.

Nu deveniserăm cele mai bune prietene și nici nu uitasem ce se întâmplase. Dar puteam, în sfârșit, să stăm la aceeași masă fără ca una dintre noi să fie ținta glumelor celeilalte.

Iar Florica n-a mai pus niciodată mâna pe ceașca mea fără să mă întrebe.