Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Dragă tanti Paraschiva, îți trimitem câteva bunătăți de acasă, așa cum ne-ai rugat. Am găsit și fotografia asta cu mama, printre lucrurile vechi. Știu că voiai să ai o amintire cu ea de când era tânără. Te îmbrățișăm, Daniela și Lucian.”
Am citit biletul de două ori. Apoi m-am uitat la slănina de pe masă, la borcanul cu zacuscă și la fotografia mea de acum treizeci și ceva de ani.
Tanti Paraschiva fusese vecina noastră înainte să plec în Italia. O femeie bună, care mă ajutase de multe ori cu copiii când eram la serviciu. Cu câțiva ani în urmă se mutase la fiica ei, tot în Italia, într-un oraș din nord. Mai vorbeam uneori la telefon.
Nu aveam nimic împotriva faptului că ai mei îi trimiseseră un pachet. Dimpotrivă, mă bucuram că nu uitaseră de ea. Dar pe cutia destinată vecinei puseseră numele și adresa mea.
Mi-am amintit cât de fericită fusesem când văzusem coletul în brațele poștașului. Mă gândisem că, pentru prima dată după mulți ani, copiii îmi trimiseseră ceva fără să le cer.
Am luat telefonul și am sunat-o din nou pe Daniela. De data aceasta mi-a răspuns.
— Mamă, ce bine că ai sunat! Ai primit cumva un pachet?
— Da, Daniela. Tocmai l-am desfăcut.
— Vai de mine! Atunci chiar am încurcat etichetele! Trebuia să ajungă la tanti Paraschiva. Am trimis două colete în aceeași zi și probabil le-am lipit greșit.
— Și celălalt unde trebuia să ajungă?
— La tine. Dar nu te bucura prea tare, că sunt doar niște lucruri pe care nu mai avem unde să le ținem. Câteva cărți vechi și niște fețe de masă. Ne-am gândit să le păstrezi tu până ne hotărâm ce facem cu ele.
Am rămas cu telefonul la ureche. Pe masa din fața mea era fotografia în care aveam douăzeci și cinci de ani. Daniela nici nu mă întrebase dacă îmi plăcea sau dacă îmi aminteam ziua în care fusese făcută.
— Mamă, mă auzi? a întrebat ea.
— Te aud. Dar spune-mi ceva. Voi chiar nu v-ați gândit că poate mi-ar fi plăcut și mie să primesc o fotografie de familie? Sau ceva de la nepoți?
— Păi îți trimitem mereu poze pe telefon.
— Îmi trimiteți când vă cer eu. Duminică ați fost toți la grătar și nici măcar nu m-ați sunat să vă văd.
— Mamă, am avut cincisprezece oameni în curte! Am alergat toată ziua. Nu puteam să stau cu telefonul în mână.
— Nu-ți ceream să stai o oră. Două minute mi-ar fi ajuns.
Daniela a oftat.
— Iar începi să te superi din orice. Știi bine că te iubim. Apropo, ai putea să-mi trimiți săptămâna asta banii pentru cadourile copiilor? Vrem să cumpărăm totul înainte să se aglomereze magazinele.
Am privit fotografia de pe masă. Femeia aceea tânără avea un zâmbet larg și nu știa că, peste ani, avea să-și petreacă sărbătorile singură într-o bucătărie din Roma.
— Daniela, vorbim altă dată despre bani.
— Dar trebuie să știm pe ce ne bazăm.
— Înțeleg. Și eu trebuie să mă gândesc la câteva lucruri.
Am închis după ce ne-am luat rămas-bun. Nu m-am certat cu ea. Nici n-am plâns atunci. Am strâns alimentele, am pus fotografia pe raftul de lângă fereastră și am început să pregătesc cina.
În seara aceea m-a sunat Lucian.
— Mamă, Daniela mi-a zis că ești supărată din cauza pachetului.
— Nu sunt supărată că ați încurcat etichetele.
— Atunci care-i problema? Îl trimitem noi mai departe la tanti Paraschiva. Plătim transportul, nu trebuie să te ocupi tu.
— Lucian, când m-ai sunat ultima dată doar ca să mă întrebi ce mai fac?
A tăcut câteva secunde.
— Păi vorbim mereu, mamă.
— Vorbim despre ratele voastre, despre mașină, despre ce trebuie cumpărat pentru copii. Dar tu știi că de două luni mă doare spatele și că am renunțat la una dintre casele unde făceam curățenie?
— Nu mi-ai spus.
— Ți-am spus. Acum trei săptămâni. Mi-ai răspuns că și tu ești obosit de la serviciu.
— Îmi pare rău. Probabil eram cu gândul în altă parte.
— Știu, băiatul mamei. Sunteți ocupați. Dar și eu sunt.
Lucian a încercat să schimbe subiectul, întrebându-mă când vin acasă. I-am spus că nu știu. În ultimii ani, de fiecare dată când mă pregăteam să plec în România, apărea câte o cheltuială și renunțam la drum.
După ce am închis, am scos din sertar carnețelul în care îmi țineam socotelile. Aveam trecute acolo toate cheltuielile: chiria, transportul, mâncarea, medicamentele și banii trimiși acasă.
Am adunat sumele trimise în ultimele șase luni. Erau aproape patru mii de euro. O parte fuseseră pentru nepoți, o parte pentru facturi și câteva rate întârziate. Eu îmi cumpărasem în tot timpul acela doar o pereche de pantofi de lucru.
Nu regretam că îi ajutasem. Când fuseseră mici, muncisem pentru ei fără să aștept ceva în schimb. Dar acum erau adulți, aveau serviciile și familiile lor. Iar eu mă apropiam de șaizeci de ani și nu aveam economii suficiente ca să mă întorc definitiv acasă.
A doua zi am sunat-o pe tanti Paraschiva și i-am explicat încurcătura. A râs când a auzit că slănina ajunsese la mine.
— Vai, Anuță, tu nici când erai tânără nu puneai gura pe slănină! Îți mai amintești cum te rugam să guști din ce afumam noi?
— Îmi amintesc. Se pare că dumneata mă cunoști mai bine decât copiii mei.
— Lasă, că sunt și ei prinși cu ale lor. Dar tu ce mai faci? Te mai supără spatele?
M-a surprins întrebarea. Îi pomenisem despre durere cu aproape două luni înainte, într-o convorbire scurtă, și nu uitase.
Am stat de vorbă aproape o jumătate de oră. I-am promis că îi voi trimite pachetul, iar ea mi-a spus să păstrez fotografia, fiindcă mai avea una asemănătoare.
În zilele următoare, Daniela mi-a trimis o listă cu darurile pe care voia să le cumpere pentru copii. Lucian mi-a scris că ar avea nevoie de încă două sute de euro, fiindcă trebuia să schimbe anvelopele mașinii.
Le-am răspuns amândurora că anul acesta nu voi mai trimite bani pentru cadourile de Crăciun și că trebuie să-și organizeze cheltuielile fără ajutorul meu.
Daniela m-a sunat imediat.
— Mamă, vorbești serios? Noi deja le-am promis copiilor cadourile!
— Atunci cumpărați-le ce vă permiteți. Nu trebuie să fie lucruri scumpe.
— Dar până acum ne-ai ajutat în fiecare an!
— Știu. Și am făcut-o cu drag. Numai că am și eu nevoie de bani pentru viața mea.
— Ești supărată pentru grătar și acum ne pedepsești?
— Nu vă pedepsesc. Nu vă cer niciun ban înapoi. Vă spun doar că nu mai pot să pun toate nevoile voastre înaintea nevoilor mele.
Daniela a închis supărată. Lucian mi-a trimis un mesaj scurt, spunând că nu se așteptase la asta din partea mea.
M-au durut reacțiile lor. Mai ales pentru că niciunul nu m-a întrebat de ce aveam nevoie.
Dar nu m-am răzgândit.
În prima săptămână din decembrie, mi-am luat două zile libere. Una dintre doamnele la care lucram mi-a recomandat câteva locuri frumoase din Roma și mi-a spus că ar fi păcat să locuiesc acolo de unsprezece ani fără să le vizitez.
Avea dreptate. Trecusem de sute de ori pe lângă clădiri vechi și piețe pline de turiști, dar eu mergeam mereu grăbită spre serviciu sau spre autobuz.
Mi-am cumpărat un palton pe care îl admirasem de câteva săptămâni într-o vitrină. Nu era scump, dar era frumos și îmi venea bine. Apoi am ieșit la plimbare.
Am vizitat centrul Romei, am stat la o cafenea și am mâncat o prăjitură fără să mă uit la ceas. Am făcut fotografii și am trimis câteva unei colege din România, care lucra în apropiere.
— Ana, dar ce bine arăți! mi-a răspuns ea. Așa să te văd mai des!
În ziua de Crăciun am mers din nou în centru. Era frig, dar soarele ieșise dintre nori. M-am oprit în fața Colosseumului și am rugat o turistă să-mi facă o fotografie.
Am zâmbit. Nu pentru că uitasem de copii sau pentru că nu-mi mai era dor de ei, ci pentru că, după multă vreme, făceam ceva numai pentru mine.
Am trimis fotografia pe grupul nostru de familie, unde de obicei primeam liste de cumpărături, întrebări despre transferuri și fotografii cu facturi.
Am scris doar atât: „Crăciun fericit, dragii mei! Anul acesta mi-am făcut și eu un cadou. Vă îmbrățișez!”
După câteva minute m-a sunat Daniela pe video. Era acasă, lângă brad, cu copiii în jurul ei.
— Mamă, ești la Colosseum? a întrebat mirată.
— Da, mamă. Sunt la Roma.
— Dar tu locuiești în Roma!
Am râs.
— Locuiesc aici, dar până acum n-am prea avut timp să mă bucur de oraș.
Nepoții au venit lângă telefon și au început să-mi arate cadourile. Nu erau cele scumpe pe care le ceruseră inițial, dar păreau încântați de ele.
După ce copiii au plecat să se joace, Daniela a rămas singură în fața ecranului.
— Mamă, cred că te-am supărat tare.
— M-a durut că nu m-ați sunat când erați toți împreună. Și m-a durut că, atunci când am primit pachetul, primul vostru gând a fost cum să-l recuperați.
— Nici nu ne-am gândit cum s-a văzut totul din partea ta.
— Știu. Dar vreau să vă gândiți și la mine, nu numai când aveți nevoie de bani.
Daniela a dat din cap.
— Îmi pare rău, mamă. Și pentru grătar, și pentru felul în care am vorbit cu tine.
Mai târziu m-a sunat și Lucian. Mi-a spus că rezolvase problema anvelopelor fără ajutorul meu și m-a întrebat dacă îmi mai era rău cu spatele. Am vorbit despre serviciu, despre sănătate și despre ce aveam de gând să fac în anul următor.
Nu le-am promis că voi relua transferurile. Le-am spus că vreau să strâng bani pentru mine și că, atunci când voi veni acasă, mi-ar plăcea să petrecem timp împreună fără să discutăm despre cheltuieli.
În seara aceea m-am întors în garsonieră și am pus fotografia făcută la Colosseum lângă cea veche, găsită în colet. În prima eram o femeie de douăzeci și cinci de ani, cu toată viața înainte. În a doua aveam cincizeci și nouă, câteva riduri în plus și un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de mult pe chipul meu.
De Crăciun nu le trimisesem copiilor niciun euro. Le trimisesem doar fotografia mea, făcută la Roma, iar pentru prima dată după mulți ani, conversațiile noastre din ziua aceea nu fuseseră despre bani.