“Lasă fasolea pe foc, mamă, venim noi diseară!” mi-a spus fiul cel mare, ridicând undițele de lângă ușă

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva clipe cu mâna pe clanță, încercând să-mi dau seama cine era. Apoi am recunoscut vocea.

— Pavel? Dumneata ești?

— Eu sunt, Elena. Dacă nu te deranjez, aș vrea să-ți las ceva.

Am deschis ușa.

În prag stătea Pavel, vecinul meu de peste drum. Avea 71 de ani, era văduv de aproape șase ani și locuia singur într-o casă mică, pe care o îngrijea cu mare grijă.

Purta o geacă groasă și ținea în mână o sacoșă din care se vedea coada unui pește.

— La mulți ani, Elena! a spus el. Am fost azi la baltă și am prins câțiva pești. M-am gândit să-ți aduc și dumitale doi.

M-am uitat la sacoșă, apoi la el.

— Ai fost la pescuit astăzi?

— Da. Am plecat de dimineață cu un vecin. N-am stat mult, că era frig. Dar am avut noroc.

Mi-a întins sacoșa.

— Sunt doi carași frumoși. Dacă vrei, îi poți face mâine la tigaie.

Am luat sacoșa și am simțit că mi se umezesc ochii.

— Pavel, nici nu știi cât de mult înseamnă pentru mine că te-ai gândit să treci pe aici.

El s-a uitat îngrijorat la mine.

— Elena, s-a întâmplat ceva?

— Nu, nimic grav. Doar că am avut o zi mai tristă.

— Atunci poate stau puțin, dacă nu te deranjez.

M-am dat la o parte din ușă.

— Intră, Pavel. Tocmai voiam să-mi fac un ceai. Și am o oală de fasole cu afumătură, dacă vrei să mănânci.

— Fasole de 1 Decembrie? Cum să refuz așa ceva?

Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.

Pavel și-a scos geaca și s-a așezat la masa din bucătărie. Eu am pus oala pe aragaz să încălzesc mâncarea și am adus două farfurii din dulap.

— Ai gătit pentru musafiri? m-a întrebat el, uitându-se la oala mare.

— Pentru băieții mei. Trebuiau să vină cu familiile la masă, dar au plecat la pescuit cu socrii lor.

— Toți trei?

— Toți trei. Mi-au spus că vin diseară, dar nici nu știu dacă se mai întorc astăzi.

Pavel a rămas câteva clipe tăcut.

— Îmi pare rău, Elena. Știu că te pregătești cu drag când vin copiii.

— Nu mă supăr că au mers la pescuit. Mă supăr că mi-au promis că vin și m-au lăsat să gătesc degeaba.

— N-ai gătit degeaba. Uite, mănânc eu cu mare poftă.

Am pus fasole în farfurii și am adus murăturile. Pavel a gustat și a dat din cap mulțumit.

— Elena, dacă aș ști să fac fasole ca dumneata, n-aș mai cumpăra mâncare gata făcută.

Am râs.

— Nu-i mare lucru. Trebuie doar să ai răbdare.

— Răbdare am. Dar de când a murit nevastă-mea, nu prea mai am pentru cine să gătesc.

Am înțeles imediat ce voia să spună. Și eu simțeam uneori că nu mai are rost să pregătesc anumite mâncăruri, fiindcă nu avea cine să le guste.

Am început să povestim despre soții noștri. Pavel mi-a spus că nevasta lui făcea cea mai bună plăcintă cu dovleac, iar eu i-am povestit cum soțul meu gusta fasolea de trei ori înainte să fie gata.

— Al meu spunea că mâncarea bună se face cu răbdare, am zis.

— Și nevastă-mea spunea că o masă e mai frumoasă când ai cu cine vorbi.

Am rămas amândoi câteva clipe pe gânduri.

Apoi Pavel m-a întrebat dacă vreau să-mi curețe peștii, ca să nu mă chinui eu a doua zi.

— Nu trebuie, Pavel. Te-ai deranjat destul.

— Nu mă deranjez. Oricum am mâinile obișnuite cu treaba asta.

Am pus peștii într-un vas și i-am lăsat pentru dimineață. Nu voiam să stric seara cu treburi prin bucătărie.

Am făcut ceai și am adus câteva felii de cozonac pe care le aveam de la sfârșitul săptămânii.

Pe la opt și jumătate, am auzit o mașină oprind în fața porții.

Din curte s-au auzit voci gălăgioase.

— Mamă! Am venit!

Era Sorin.

M-am uitat spre fereastră. Cei trei băieți coborâseră din mașină și veneau spre casă, râzând. Se vedea că băuseră, deși nu păreau să aibă probleme să meargă.

Unul dintre socri îi adusese cu mașina și a plecat imediat după ce i-a lăsat la poartă.

Am deschis ușa înainte să apuce să bată.

— Bună seara, băieți.

— La mulți ani, mamă! a strigat Petrică. Am venit să mâncăm fasolea!

Nelu a intrat primul în hol și a început să-și scoată geaca.

— Mamă, sper că ai păstrat oala aia mare. Ne e o foame de lup!

Sorin a venit în urma lui, cu obrajii roșii de frig și de băutură.

— Ce faci, mamă? Te-ai supărat că am întârziat?

— Nu m-am supărat că ați întârziat, Sorin. M-a durut că ați plecat fără să vă gândiți că vă așteptam.

Petrică a făcut un gest cu mâna.

— Hai, mamă, nu începe acum. A fost o zi frumoasă.

Au intrat în bucătărie și s-au oprit când l-au văzut pe Pavel la masă.

— Bună seara, domnule Pavel, a spus Sorin, surprins.

— Bună seara, băieți. La mulți ani!

Nelu s-a uitat la farfuriile de pe masă.

— Ați mâncat deja?

— Da, a răspuns Pavel. Mama voastră m-a poftit la masă.

Sorin a privit spre mine.

— Mamă, dar noi ți-am spus că venim diseară.

— Mi-ați spus și că veniți la prânz, Sorin. Apoi ați plecat cu undițele.

Petrică a încercat să schimbe vorba.

— Lasă, mamă. Important e că am ajuns. Hai să ne pui și nouă de mâncare.

M-am uitat la cei trei fii ai mei. Erau bărbați în toată firea, fiecare cu familia lui, dar în bucătăria mea se purtau de parcă ar fi fost încă niște copii care puteau veni oricând, siguri că mama îi așteaptă.

— Fasolea este în oală, pe aragaz. Vă puteți încălzi singuri.

Nelu a râs.

— Mamă, ce-ai pățit? De când ne lași să ne servim singuri?

— De astăzi.

Sorin s-a uitat mai atent la mine.

— Chiar te-ai supărat așa tare?

Am tras un scaun și m-am așezat.

— Băieți, eu nu v-am cerut niciodată să stați lângă mine în fiecare zi. Știu că aveți familiile voastre. Dar astăzi mi-ați promis că veniți la masă și ați plecat la pescuit cu socrii. Niciunul nu s-a gândit să mă sune măcar o dată.

Petrică a coborât privirea.

— Am crezut că nu te superi, mamă.

— Tocmai asta e problema. Ați crezut că eu nu mă supăr niciodată, că stau aici și vă aștept oricât.

Nelu a vrut să spună ceva, dar Sorin i-a făcut semn să tacă.

— Mamă, n-am vrut să te rănim.

— Știu că poate n-ați vrut. Dar m-ați rănit.

Am făcut o pauză și m-am uitat spre Pavel, care stătea liniștit la masă.

— Astăzi, omul care nu mi-a promis nimic a venit la ușa mea cu doi pești și cu o vorbă bună. Voi, care mi-ați promis că veniți, v-ați întors seara fără să mă întrebați dacă am mâncat sau dacă sunt bine.

Sorin a lăsat capul în jos.

— N-am prins nimic, mamă. A fost frig și peștii n-au tras.

— Nu despre pește este vorba, Sorin.

Am simțit că mi se umezesc ochii, dar am continuat.

— De acum mănânc cu cine mă caută, nu cu cine mă lasă singură de sărbătoare.

În bucătărie s-a făcut liniște.

Petrică a fost primul care a vorbit.

— Mamă, ai dreptate. Trebuia să-ți spunem din timp că plecăm. Și trebuia să venim măcar la prânz.

Nelu s-a așezat pe scaunul de lângă ușă.

— Eu am crezut că pentru tine nu e mare lucru. Că oricum ai ce face acasă.

— Am ce face, Nelu. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e dor de voi.

Sorin s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Iartă-ne, mamă. Am fost egoiști.

Nu l-am îmbrățișat imediat. Aveam nevoie să vadă că nu era o supărare care trecea doar cu o vorbă frumoasă.

— Vă iubesc pe toți trei. Dar de acum înainte vreau să-mi spuneți din timp dacă veniți sau nu. Și dacă promiteți ceva, să vă țineți de cuvânt.

— Așa facem, a spus Sorin.

Le-am arătat unde era fasolea și le-am spus să-și pună singuri în farfurii. Au încălzit mâncarea, au adus pâinea și au strâns masa după ce au terminat.

Pavel s-a ridicat să plece, dar Sorin l-a oprit.

— Domnule Pavel, vă mulțumesc că ați trecut pe la mama. Mă bucur că n-a stat singură toată seara.

— N-ai pentru ce să-mi mulțumești, Sorin. Și mie mi-a prins bine să am cu cine mânca.

După ce băieții au plecat, Pavel m-a ajutat să duc farfuriile la chiuvetă.

— Elena, sper că nu te-am pus într-o situație neplăcută.

— Nu, Pavel. Dimpotrivă. Dacă nu veneai, cred că aș fi stat toată seara uitându-mă la telefon.

El a zâmbit.

— Atunci poate mai bem un ceai într-o zi.

— Cu drag.

În săptămânile următoare, băieții au început să mă sune mai des. Sorin a venit într-o sâmbătă să mă ajute cu lemnele, Petrică mi-a reparat un robinet, iar Nelu a trecut într-o seară doar ca să bem un ceai.

Nu s-au schimbat peste noapte, dar am văzut că încercau să fie mai atenți.

Eu, între timp, am început să ies mai des din casă. Pavel mă invita uneori să mergem împreună la piață sau să bem un ceai după-amiaza.

Nu ne grăbeam să dăm un nume relației noastre. Eram doi oameni care rămăseseră singuri după mulți ani de căsnicie și care descoperiseră că le face bine să aibă cu cine vorbi.

Într-o zi, Pavel m-a întrebat dacă vreau să mergem la un mic târg de iarnă organizat în apropiere.

Am acceptat. Am băut ceai cald, am cumpărat câteva mere și am stat de vorbă aproape două ore.

Când m-am întors acasă, am găsit un mesaj de la Sorin.

— Mamă, duminică venim cu toții la masă. Faci fasole?

Am zâmbit și i-am răspuns:

— Duminică sunt invitată la Pavel. Dacă vreți să ne vedem, veniți sâmbătă. Dar de data asta gătim împreună.

Sorin m-a sunat imediat.

— Mamă, ai program?

— Da, dragul mamei. Și eu pot să am program.

A râs.

— Bine, mamă. Venim sâmbătă și aducem noi cumpărăturile.

De Crăciun, cei trei băieți au venit cu familiile lor și am petrecut împreună o după-amiază frumoasă. De data aceasta, fiecare a adus ceva de mâncare, iar eu nu am mai stat singură în bucătărie pregătind totul.

A doua zi de Crăciun, am mers la Pavel. Pregătise pește la cuptor și o salată simplă, iar eu am dus o prăjitură cu mere.

Am mâncat împreună, am ascultat colinde și am povestit despre anii în care copiii noștri erau mici.

La un moment dat, Pavel mi-a spus:

— Elena, mă bucur că am bătut la ușa ta de 1 Decembrie.

— Și eu, Pavel. Mai ales că în ziua aceea aveam mare nevoie să aud pe cineva întrebându-mă dacă sunt bine.

Am privit pe fereastră spre curtea acoperită de zăpadă și m-am gândit la soțul meu. Dacă ar fi fost acolo, probabil ar fi zâmbit și mi-ar fi spus că am făcut bine să nu mai stau singură, așteptând.

Nu am încetat să-mi iubesc băieții. Au rămas copiii mei și ușa casei mele a rămas deschisă pentru ei.

Dar am înțeles că nu trebuie să-mi petrec toate sărbătorile pregătind masa pentru oameni care nu știu dacă vor veni.

De atunci, când se apropie o sărbătoare, îi întreb pe băieți ce planuri au. Dacă vor să ne vedem, stabilim împreună o zi și o oră. Dacă nu pot veni, nu mai stau cu oala pe aragaz și cu farfuriile pregătite.

Îmi fac și eu planurile mele.

Iar de câte ori pregătesc fasole cu afumătură, îmi amintesc de ziua de 1 Decembrie în care trei fii au plecat la pescuit și s-au întors fără pește, iar un vecin văduv a venit la ușa mea cu doi carași și cu o vorbă bună.

Atunci am înțeles că o masă de sărbătoare nu este frumoasă pentru că ai gătit mult, ci pentru că lângă tine se așază cineva care și-a dorit cu adevărat să fie acolo.