“Noră-mea mă spală cu apă rece!” le spunea soacra mea vecinelor, deși eu îi încălzeam apa în fiecare seară și îi spălam picioarele cu mâinile mele

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas pe hol, cu prosopul curat în mână, și am așteptat răspunsul soacrei mele. Din dormitor nu s-a mai auzit nimic câteva secunde.

— Ce tot spui, Anica? a întrebat în cele din urmă Aglaia.

— Te întreb de ce le-ai povestit vecinelor că Lidia îți spală picioarele cu apă rece, dacă acum spui că îți aduce apă caldă în fiecare seară.

— Ei, am mai zis și eu câte ceva. Nu trebuie să iei fiecare vorbă în serios.

— Aglaia, ai spus asta de mai multe ori. Și ai mai spus că nora ta nu are răbdare cu tine.

Am intrat în dormitor.

Aglaia stătea pe marginea patului, cu picioarele în lighean. Apa era încă atât de caldă, încât se ridicau aburi ușori din ea.

— Mamă Aglaia, am auzit ce ați spus. Este adevărat că le povestiți vecinelor că vă îngrijesc prost?

Soacra mea s-a uitat la prosopul din mâna mea.

— Lidia, nu te lua după Anica. Știi cum sunt femeile astea, mai înțeleg și ele greșit.

Anica și-a îndreptat spatele.

— Eu am auzit foarte bine, Aglaia. Și nu sunt singura. I-ai spus și Vetei, și Floricăi că nora ta vine obosită și îți pune apă aproape rece.

— Poate că într-o seară a fost mai rece, a răspuns Aglaia.

M-am apropiat de lighean și am pus prosopul pe scăunel.

— Dacă într-o seară apa nu a fost potrivită, trebuia să-mi spuneți. Dar de fiecare dată când v-ați plâns, am verificat-o și am schimbat-o. Nu v-am lăsat niciodată cu picioarele în apă rece.

Aglaia a început să-și miște picioarele în lighean.

— Nu mai face atâta caz, Lidia. Sunt o femeie bătrână și bolnavă. Mai spun și eu câte ceva.

Am simțit că mă dor vorbele ei mai tare decât toate serile în care venisem obosită de la serviciu.

— Nu fac caz pentru o vorbă, mamă Aglaia. Fac caz pentru că eu vin aici în fiecare seară, după ce îngrijesc alți oameni toată ziua. Și aflu că dumneavoastră le spuneți vecinelor că nu am grijă de dumneavoastră.

— Dar nu te-am obligat să vii!

— Nu. Am venit pentru că am vrut să vă ajut.

Am luat prosopul și m-am așezat lângă lighean.

— Haideți să terminăm pentru seara asta.

I-am spălat picioarele, le-am șters cu grijă și i-am aplicat crema, așa cum făceam de obicei. Aglaia n-a mai spus nimic.

Anica a rămas lângă ușă, fără să intervină.

După ce am golit ligheanul și am pus lucrurile la loc, m-am întors spre soacra mea.

— De mâine nu mai vin în fiecare seară să vă spăl picioarele.

Aglaia a ridicat imediat capul.

— Cum adică nu mai vii?

— O să iau o pauză de o săptămână. Vorbesc cu Viorel să vă pregătească apa și să vă lase totul la îndemână. Știu că vă puteți spăla singură dacă aveți ligheanul pregătit.

— Mă pedepsești pentru că am vorbit cu vecinele?

— Nu vă pedepsesc. Dar nici nu pot continua să fac un lucru din suflet, în timp ce dumneavoastră mă acuzați că vă fac rău.

Aglaia și-a strâns șalul în jurul umerilor.

— Lasă, că mă descurc eu. N-am nevoie să-mi scoți ochii pentru un lighean cu apă.

— Sper să vă descurcați, i-am răspuns. Și dacă aveți nevoie de ajutor pentru ceva ce nu puteți face, Viorel va fi aici.

Am luat geanta și am plecat.

Pe drum spre casă, am început să plâng. Nu pentru că Aglaia mă certase. Mă obișnuisem cu nemulțumirile ei. Mă durea că în fața altora mă prezentase ca pe o femeie nepăsătoare.

Când am ajuns acasă, Viorel era în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, Lidia? Ai plâns?

M-am așezat la masă și i-am povestit totul.

La început, soțul meu a crezut că este o neînțelegere.

— Poate mama a exagerat. Știi că uneori se plânge de orice.

— Viorel, una este să se plângă că o dor genunchii și alta este să spună oamenilor că o spăl cu apă rece. Eu lucrez cu persoane bolnave. Înțelegi ce înseamnă pentru mine să aud asemenea lucruri?

Viorel a rămas tăcut.

— Ai dreptate, a spus după un timp. Nu trebuia să vorbească așa despre tine.

— Nu vreau să o lăsăm fără ajutor. Dar vreau să înțeleagă că nu sunt obligată să vin zilnic, indiferent cum mă tratează.

— Mă ocup eu de ea săptămâna asta. O să-mi schimb puțin programul și o să trec seara.

A doua zi, Viorel a mers la mama lui după serviciu. I-a adus mâncare, i-a verificat medicamentele și i-a pregătit ligheanul cu apă caldă.

— Mamă, ți-am pus prosopul pe scaun și crema pe noptieră. Te poți spăla singură?

— Pot, dar mă dor genunchii.

— Știu. De aceea am pus ligheanul aproape și ți-am adus scăunelul. Dacă nu te descurci, mă chemi și te ajut.

Aglaia s-a uitat la el nemulțumită.

— Lidia nu vine?

— Nu săptămâna asta, mamă. Are nevoie de o pauză.

— Pentru două vorbe spuse la vecine?

— Nu au fost doar două vorbe. Ai spus că te îngrijește prost, deși ea vine aici în fiecare seară.

Aglaia a întors capul spre fereastră.

— Bine. Lasă-mă, că mă descurc.

În prima seară, și-a spălat singură picioarele, cu mișcări lente. A reușit, dar i-a luat mai mult timp decât atunci când o ajutam eu.

Viorel a rămas în casă până a terminat și a golit ligheanul.

În a doua seară, Aglaia i-a spus că apa nu era destul de caldă.

— Am verificat-o, mamă. Dacă vrei, mai adaug puțină apă caldă.

— Nu e la fel ca atunci când o pregătea Lidia.

Viorel s-a uitat la ea.

— Dar despre Lidia spuneai că îți aduce apă rece.

Aglaia n-a răspuns.

În zilele următoare, soacra mea a început să observe câte lucruri făceam fără să i le amintesc. Eu îi pregăteam întotdeauna prosopul, crema și hainele curate. Îi verificam dacă avea apă de băut lângă pat și dacă medicamentele erau așezate în cutia potrivită.

Viorel făcea și el toate acestea, dar trebuia să întrebe unde ținea fiecare lucru. Iar Aglaia se supăra când era nevoită să-i explice.

În a patra seară, m-a sunat.

— Lidia, ce faci?

— Sunt bine, mamă Aglaia. Dumneavoastră cum vă simțiți?

— Mă dor picioarele. Viorel îmi pregătește apa, dar nu are mâna ta.

— Îmi pare rău că vă dor. Dacă este ceva ce nu puteți face, spuneți-i lui Viorel să vă ajute.

A oftat.

— Și când mai vii?

— Duminică, așa cum am stabilit.

— Bine, Lidia.

Nu mi-a cerut iertare atunci. Dar era prima dată când îmi spunea că îi lipsește ajutorul meu.

În a șasea zi, Anica a trecut pe la ea cu o pungă de mere. A găsit-o așezată în fotoliu, cu o pătură pe genunchi.

— Ce mai faci, Aglaia? a întrebat-o.

— Stau. Aștept să vină Viorel.

— Și Lidia?

— Nu mai vine seara. S-a supărat pe mine.

Anica s-a așezat pe scaunul de lângă fereastră.

— Aglaia, Lidia nu s-a supărat fiindcă ai nevoie de ajutor. S-a supărat fiindcă ai vorbit urât despre ea.

Soacra mea a rămas cu privirea în pământ.

— Știu.

— Atunci de ce ai făcut-o?

Aglaia a început să răsucească marginea păturii între degete.

— Pentru că atunci când le spuneam femeilor că mă dor picioarele și că nu mă ajută nimeni cum trebuie, veneau să mă vadă. Îmi aduceau câte ceva, stăteau la povești. Dacă le spuneam că Lidia are grijă de mine, ziceau că sunt norocoasă și plecau mai repede.

Anica a privit-o lung.

— Deci ai făcut-o pe Lidia să pară rea ca să ne fie nouă milă de tine?

Aglaia a dat încet din cap.

— Mi-era urât singură. Viorel vine rar, Lidia stă cât are treabă și apoi pleacă. Seara rămân numai eu cu televizorul.

— Puteai să ne spui că vrei să stăm mai mult cu tine. Nu trebuia să minți despre nora ta.

— Știu, Anica. Acum îmi dau seama.

În duminica următoare, am mers la Aglaia împreună cu Viorel. Nu mă hotărâsem încă dacă voi relua vizitele de fiecare seară.

Când am intrat în dormitor, soacra mea stătea pe marginea patului, îmbrăcată într-un capot curat.

— Lidia, vino puțin lângă mine, mi-a spus.

M-am așezat pe scaun.

— Te ascult, mamă Aglaia.

— Vreau să-ți cer iertare.

Am rămas surprinsă. În douăzeci de ani de când eram în familie, o auzisem foarte rar spunând aceste cuvinte.

— Pentru ce anume?

— Pentru că le-am spus vecinelor că mă speli cu apă rece și că nu ai răbdare cu mine. Nu era adevărat.

Viorel s-a așezat lângă noi.

— Mamă, de ce ai făcut asta?

Aglaia a coborât privirea.

— Pentru că voiam să mă caute lumea. Mă simțeam singură și credeam că, dacă mă plâng, o să vină mai des să mă vadă.

Am simțit că mi se strânge inima. Nu mă gândisem că în spatele vorbelor ei era și atâta singurătate.

— Mamă Aglaia, dacă vă simțeați singură, puteați să-mi spuneți. Aș fi stat uneori mai mult cu dumneavoastră. Dar nu trebuia să mă faceți de rușine în fața oamenilor.

— Ai dreptate, Lidia. Și îmi pare rău.

Am stat câteva clipe în liniște.

— Vă iert, i-am spus. Dar nu vreau să ne întoarcem la felul în care făceam lucrurile înainte.

Aglaia s-a uitat îngrijorată la mine.

— Adică nu mai vii?

— Vin, dar nu în fiecare seară. O să stabilim împreună cu Viorel un program. În unele zile vin eu, în altele vine el. Iar când vă simțiți bine și puteți face singură anumite lucruri, o să le faceți, ca să vă păstrați puterile.

Viorel a dat din cap.

— Așa e corect, mamă. Este și responsabilitatea mea să am grijă de tine.

Aglaia a oftat.

— Bine. O să încerc.

În după-amiaza aceea, Anica a venit din nou în vizită. Aglaia a rugat-o să se așeze și i-a spus, de față cu mine:

— Anica, vreau să le spui și celorlalte femei că am mințit când am zis că Lidia mă spală cu apă rece. Nora mea m-a îngrijit bine și eu am vorbit urât despre ea.

Anica a zâmbit.

— Mai bine le spui chiar tu, Aglaia. Eu te pot însoți când ne întâlnim.

— Așa o să fac.

Și s-a ținut de cuvânt. Câteva zile mai târziu, când vecinele s-au adunat la Anica, Aglaia le-a spus că exagerase și că eu o ajutasem cu răbdare.

Nu toate au știut ce să răspundă, dar pentru mine a contat că soacra mea își recunoscuse greșeala.

În săptămânile următoare, am început să merg la ea de trei ori pe săptămână. Viorel trecea în celelalte seri și se ocupa de lucrurile de care avea nevoie.

Aglaia a învățat să-și pregătească singură câteva obiecte înainte să venim, iar când se simțea în stare, își spăla singură picioarele, cu ligheanul așezat în siguranță.

Într-o seară, după ce am ajutat-o să termine, mi-a spus:

— Lidia, apa e foarte bună.

Am zâmbit.

— Mă bucur, mamă Aglaia.

— Și îți mulțumesc că ai venit.

Era o propoziție simplă, dar pentru mine însemna mult.

Am stins lumina mare și am lăsat aprinsă veioza de lângă pat.

Înainte să ies, Aglaia m-a chemat din nou.

— Lidia, să știi că acum le spun vecinelor când îmi este urât și vreau să stea cu mine. Nu le mai spun că mă îngrijești prost.

— Așa e mai bine, mamă Aglaia. Oamenii pot să vă țină companie fără să creadă că cineva vă face rău.

Am plecat spre casă mai liniștită decât fusesem de multă vreme.

Nu regretam că o îngrijisem pe soacra mea. Dar înțelesesem că ajutorul oferit din dragoste nu trebuie să însemne să accepți orice vorbă nedreaptă.

Aglaia avea în continuare nevoie de sprijin, iar noi aveam grijă să-l primească. Diferența era că acum puteam vorbi deschis despre ce putea face singură, despre ce avea nevoie și despre cât timp puteam fiecare să-i oferim.

Iar în serile în care îi pregăteam ligheanul cu apă caldă, nu mai auzeam că apa este rece înainte să-i atingă picioarele.

O auzeam spunând, simplu:

— Mulțumesc, Lidia. Mi-ai făcut bine.