Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a rămas în pragul bucătăriei, cu mâna pe clanță, așteptând să-i răspund. Eu stăteam lângă masă, cu obrazul încă fierbinte de la lovitură.
— Se schimbă faptul că nu mai pot avea încredere în tine, Florin, i-am spus încet.
A ridicat din umeri.
— Hai, mamă, nu exagera. M-am enervat și eu.
— M-ai lovit.
— Și ce vrei să fac acum? Să stau să mă cert cu tine toată ziua?
Am simțit că mi se strânge inima. Nu doar pentru că mă lovise, ci pentru că vorbea de parcă nu se întâmplase nimic grav.
— Du-te, Florin. Nu mai vreau să discutăm acum.
A ieșit fără să-mi mai răspundă. Am auzit ușa apartamentului trântindu-se, apoi pașii lui pe scări.
Am rămas singură în bucătărie.
Pe masă erau farfuria cu sarmale, portofelul deschis și plicul gol în care păstrasem banii pentru pomenirea lui Dumitru.
M-am așezat pe scaun și am început să plâng.
În cei patru ani de când îmi murise soțul, trecusem prin multe greutăți. Îmi ajutasem fiul să-și plătească datoriile, îi cumpărasem mâncare când rămăsese fără serviciu și îl ascultasem de fiecare dată când îmi promitea că o să se schimbe.
Dar niciodată nu mă gândisem că voi ajunge să-mi fie frică de propriul copil.
Am ridicat privirea spre fotografia lui Dumitru.
— Ce fac eu acum, omule? am șoptit.
Nu mi-a răspuns nimeni, firește. Dar uitându-mă la chipul lui, mi-am amintit ceva ce îmi spusese cu puțin timp înainte să moară.
— Zamfira, să ai grijă de băiat, dar să nu uiți să ai grijă și de tine.
Atunci nu înțelesesem de ce simțise nevoia să-mi spună asta.
Am închis portofelul și am luat telefonul.
Am sunat-o pe sora mea, Valeria, care locuia la câteva străzi distanță.
— Crăciun fericit, Zamfira! mi-a răspuns. Ce faci, soră?
Am încercat să vorbesc, dar vocea mi s-a frânt.
— Valeria, poți să vii să mă iei?
— Ce s-a întâmplat?
— Florin m-a lovit.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Unde este acum?
— A plecat. Mi-a luat banii și s-a dus să bea.
— Încuie ușa. Vin imediat.
Am făcut cum mi-a spus. Apoi am intrat în dormitor și am scos o geantă din dulap.
Am pus în ea câteva haine, medicamentele, actele și încărcătorul telefonului.
Nu știam cât timp urma să lipsesc. Știam doar că nu puteam rămâne acolo, așteptând să se întoarcă Florin băut.
Înainte să plec, am luat o foaie de hârtie și am scris un bilet.
Nu am vrut să-l jignesc și nici să-l ameninț. Am vrut să înțeleagă că lovitura aceea schimbase ceva între noi.
Am scris:
„Florin, am plecat la Valeria. Sunt în siguranță. Nu veni după mine dacă ai băut. Când te trezești, vino să-ți ceri iertare la mormântul lui tata, nu la mine. Dar să știi că iertarea nu șterge ce ai făcut. Ai nevoie de ajutor, iar eu nu mă întorc cât timp mi-e frică de tine.”
Am lăsat foaia pe masa din bucătărie, lângă plicul gol.
Valeria a ajuns după douăzeci de minute. Când m-a văzut, s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Hai, soră. Nu mai stai aici astăzi.
Am încuiat apartamentul și am plecat cu ea.
La Valeria am băut un ceai și am mâncat câteva linguri de supă. Sora mea mi-a pus o compresă rece pe obraz și m-a întrebat dacă vreau să mergem la medic.
Am acceptat. Mă durea fața și voiam să știu că nu pățisem ceva mai grav.
După consult, Valeria m-a ajutat să aflu ce opțiuni aveam pentru a mă proteja, inclusiv să cer sprijinul poliției și un ordin de protecție. Nu mai voiam să ascund ce se întâmplase doar pentru că Florin era fiul meu.
Între timp, Florin petrecuse după-amiaza într-un bar, împreună cu doi cunoscuți.
Cheltuise aproape toți banii pe care mi-i luase. Băuse mult și nu se mai gândise la ce făcuse dimineață.
Seara târziu, s-a întors acasă.
A descuiat ușa și a intrat în hol.
— Mamă! a strigat.
Nu i-a răspuns nimeni.
A mers în bucătărie. Masa era aproape așa cum o lăsase, dar farfuriile fuseseră strânse, iar mâncarea pusă la rece.
Pe masă a văzut plicul gol și biletul.
L-a luat și a început să citească.
La început s-a înfuriat.
— Ce prostii mai sunt și astea? a spus cu voce tare.
A sunat pe telefonul meu, dar nu i-am răspuns.
A încercat din nou, apoi a sunat-o pe Valeria.
Sora mea i-a răspuns.
— Ce vrei, Florin?
— Unde e mama?
— Este cu mine. Și este în siguranță.
— Spune-i să vină acasă.
— Nu vine. Ai lovit-o și ai speriat-o. Nu se mai întoarce doar pentru că îi spui tu.
— Eram nervos. N-am vrut să se ajungă aici.
— Atunci trebuia să te oprești înainte să ridici mâna.
Florin a tăcut.
— Pot să vorbesc cu ea?
— Nu în seara asta. Ai băut. Vorbiți când ești treaz, dacă mama ta va dori.
Valeria a închis telefonul.
Florin a rămas singur în bucătărie. S-a așezat pe scaun și a privit fotografia tatălui său.
În dimineața următoare, s-a trezit cu durere de cap și cu biletul mototolit lângă el.
L-a citit din nou, de data aceasta încet.
Și-a amintit cum mă apucase de braț, cum mă împinsese și cum mă lovise.
Își amintea și expresia mea de după lovitură.
Nu mai eram mama care îl certa pentru că bea. Eram o femeie speriată de omul care stătea în fața ei.
Florin a intrat în baie, s-a spălat pe față și s-a îmbrăcat.
Apoi a luat din sertar o lumânare rămasă de la ultima pomenire și a plecat spre cimitir.
La mormântul lui Dumitru, zăpada se adunase pe marginea crucii.
Florin a curățat-o cu mâna și a aprins lumânarea.
A rămas mult timp în picioare, fără să spună nimic.
Își amintea cum tatăl lui îl lua cu el la serviciu când era adolescent și îi spunea că un om nu este puternic pentru că poate să sperie pe cineva.
— Un om puternic știe să se stăpânească, Florine. Mai ales când este supărat.
Florin s-a așezat pe banca de lângă mormânt.
— Tată, am lovit-o pe mama, a spus încet.
Și-a acoperit fața cu mâinile.
— Mi-a dat banii pentru pomenirea ta și eu i-am băut. Nu știu ce am ajuns.
A început să plângă.
Dar lacrimile nu schimbau ce se întâmplase. Și pentru prima dată, Florin părea să înțeleagă asta.
După ce a plecat de la cimitir, m-a sunat.
Am văzut numele lui pe ecran și am ezitat. Valeria era lângă mine.
— Răspunde doar dacă vrei, mi-a spus.
Am acceptat apelul.
— Mamă, sunt eu.
— Te ascult, Florin.
— Am fost la tata, la mormânt.
Am închis ochii.
— Am citit biletul, mamă. Știu că te-am lovit. Știu că ți-am luat banii. Nu am nicio scuză.
Nu i-am răspuns imediat.
— Vreau să mă ierți, a continuat el.
— Florin, nu pot să-ți spun că te iert și apoi să mă întorc acasă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Știu.
— Nu știu dacă știi. De câte ori mi-ai promis că nu mai bei? De câte ori mi-ai spus că îți cauți de lucru? Eu te-am crezut de fiecare dată. Dar acum mi-e frică de tine.
La celălalt capăt s-a auzit cum respiră greu.
— Mamă, nu vreau să-ți mai fie frică.
— Atunci trebuie să faci ceva, nu doar să promiți.
— Ce să fac?
— Să ceri ajutor pentru băutură și pentru felul în care te porți când ești furios. Să accepți că ai făcut un lucru grav și că eu am dreptul să mă protejez.
— O să caut ajutor.
— Sper să o faci. Dar nu pentru că vrei să mă convingi să mă întorc. Pentru că ai nevoie să-ți schimbi viața.
Am închis telefonul după câteva minute.
Valeria m-a privit.
— Cum te simți?
— Tristă. Dar mai liniștită că nu sunt acolo.
În zilele următoare, Florin a început să caute sprijin. A mers la medicul de familie, care l-a îndrumat către servicii specializate pentru problemele legate de alcool. A acceptat și să discute cu un specialist despre comportamentul violent.
Nu a fost o schimbare peste noapte. Au existat zile în care s-a simțit rușinat, zile în care a vrut să renunțe și momente în care a încercat să mă convingă că este deja bine.
Eu i-am spus același lucru de fiecare dată:
— Nu mă întorc până când nu mă simt în siguranță. Și nu voi lua hotărârea asta doar pe baza unor promisiuni.
Am rămas la Valeria și am început să mă gândesc serios la viitorul meu. Apartamentul era locuința mea, iar eu nu voiam să fiu nevoită să-l părăsesc pentru totdeauna din cauza fiului meu.
Am cerut îndrumare juridică și am discutat despre măsurile prin care puteam locui în siguranță, fără ca Florin să mă mai intimideze.
La începutul lui ianuarie, am făcut pomenirea lui Dumitru cu ajutorul Valeriei. Am pregătit colivă, am cumpărat lumânări și am mers la biserică.
Florin nu a venit. Îi spusesem că nu sunt pregătită să-l văd și mi-a respectat hotărârea.
După slujbă, m-am dus la mormântul soțului meu și am aprins o lumânare.
— Dumitre, am făcut pomenirea, am șoptit. Nu așa cum plănuisem, dar am făcut-o.
Am rămas câteva clipe lângă cruce.
— Și încerc să am grijă de mine, așa cum mi-ai spus.
În săptămânile următoare, Florin a continuat să meargă la întâlnirile recomandate de specialiști. A început să caute de lucru și să-și organizeze zilele altfel.
Nu știam dacă va reuși să se schimbe pe termen lung. Știam doar că, pentru prima dată, nu mai aștepta ca eu să-i rezolv toate problemele.
Într-o după-amiază, mi-a trimis un mesaj.
„Mamă, nu îți cer să vii acasă. Vreau doar să știi că îmi pare rău și că lucrez la mine. Nu mai vreau să fiu omul de care ți-a fost frică în ziua de Crăciun.”
Am citit mesajul de câteva ori.
Nu i-am răspuns imediat.
A doua zi i-am scris:
„Florin, te iubesc pentru că ești copilul meu. Dar dragostea mea nu înseamnă că trebuie să accept să fiu lovită. Continuă să cauți ajutor. Timpul și faptele vor arăta ce se poate repara între noi.”
Am pus telefonul pe masă și am mers în bucătărie, unde Valeria pregătea ceaiul.
— Ai vorbit cu Florin? m-a întrebat.
— I-am scris.
— Și ce i-ai spus?
— Că îl iubesc, dar că nu mă mai întorc la viața pe care o aveam înainte.
Valeria a dat din cap.
— Ai făcut bine, soră.
Am privit pe fereastră. Afară ningea încet, iar pe pervaz se adunase un strat subțire de zăpadă.
În ziua de Crăciun, când Florin îmi luase banii și mă lovise, crezusem că nu mai am nicio putere asupra propriei vieți.
Dar plecarea mea nu fusese un gest de răzbunare. Fusese primul lucru pe care îl făcusem ca să mă protejez.
Florin avea un drum lung de parcurs. Eu aveam nevoie de timp, de liniște și de siguranță.
Nu știam dacă vom putea sta vreodată din nou la aceeași masă de Crăciun fără teamă și fără amintirea acelei dimineți.
Dar știam că, dacă se va întâmpla, nu va fi pentru că eu am uitat lovitura, ci pentru că el va fi învățat să nu o mai repete.
Iar banii aceia, luați din pensia mea pentru băutură, au rămas în mintea mea nu pentru suma lor, ci pentru clipa în care am înțeles că nu pot salva un om distrugându-mi propria siguranță.