“Nu venim nici anul ăsta, mamă, sunt biletele prea scumpe!” mi-a spus fiica mea cea mare, de pe ecranul telefonului. Aveam 71 de ani și frământasem deja aluatul pentru cinci cozonaci, așa cum făceam în fiecare an de Sfântul Andrei.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva clipe lângă poartă, cu coșul greu în brațe. Cinci cozonaci făcuți cu mâinile mele, cinci cozonaci pe care îi pregătisem ani la rând pentru copiii mei. Numai că, în seara aceea de Sfântul Andrei, am hotărât să nu-i mai păstrez pentru oameni care nu știau când vor putea veni acasă.

Am pornit pe uliță, spre casa Floricăi, o vecină de 75 de ani, rămasă văduvă de aproape doisprezece ani.

Florica locuia singură și ieșea rar din curte. O mai vedeam vara la poartă, când uda florile, dar de când venise frigul stătea mai mult în casă.

Am bătut la ușă.

— Cine este? s-a auzit vocea ei.

— Eu sunt, Elena. Deschide puțin, că am ceva pentru tine.

Florica a apărut în prag, cu un șal gros pe umeri.

— Elena, ce faci pe frigul ăsta? S-a întâmplat ceva?

Am scos primul cozonac din coș și i l-am întins.

— La mulți ani de Sfântul Andrei! Am făcut cozonaci și m-am gândit să-ți aduc unul.

Florica s-a uitat la punga din mâna mea.

— Pentru mine?

— Pentru tine. E cu nucă și cacao, cum îți place.

Femeia a luat cozonacul și l-a strâns la piept.

— Elena, de când a murit bărbatu-meu, n-am mai făcut cozonaci. Pentru mine singură nu-mi vine să frământ.

— Atunci să-l mănânci cu poftă.

— Stai să-ți dau ceva în schimb.

— Nu vreau nimic, Florica. Am venit să-ți fac o bucurie.

M-a îmbrățișat și mi-a mulțumit de câteva ori. Când am ieșit din curtea ei, coșul era puțin mai ușor, iar eu parcă respiram altfel.

Am mers apoi la tanti Ileana, o femeie de 79 de ani, care avea probleme cu picioarele și nu mai putea sta mult în bucătărie.

Locuia împreună cu soțul ei bolnav, iar în ultimele luni abia mai reușea să pregătească mâncarea de fiecare zi.

Când i-am dus cozonacul, s-a uitat la mine surprinsă.

— Elena, dar de ce te-ai deranjat?

— Nu m-am deranjat. Am făcut mai mulți și vreau să împart.

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate. Tocmai îi spuneam omului meu că anul ăsta nu mai facem nimic de sărbătoare.

Am stat câteva minute cu ea, apoi am plecat mai departe.

Al treilea cozonac l-am dus lui nea Toma, un bătrân de 82 de ani, care locuia singur la capătul uliței.

Îl știam de când eram tânără. Fusese tâmplar și îi făcuse soțului meu o masă mare de bucătărie, pe care o foloseam și acum.

Când i-am bătut la poartă, a ieșit încet, sprijinindu-se într-un baston.

— Elena, ce vânt te aduce?

— Un vânt cu miros de cozonac, nea Toma.

A râs și a luat punga.

— Vai de mine, dar ce frumos miroase! N-am mai mâncat cozonac de casă de mult.

— Atunci să-l mănânci cu drag.

— Stai să-ți dau niște nuci. Am strâns astă-toamnă și am mai rămas cu câteva.

— Nu trebuie, nea Toma.

— Ba trebuie. Nu se poate să vii cu bunătăți și să pleci cu mâna goală.

Mi-a pus într-o pungă câteva nuci și m-a rugat să mai trec pe la el când am timp.

Al patrulea cozonac l-am dus unei femei mai tinere, pe nume Dorina, care își pierduse soțul în primăvară.

Avea 54 de ani și de atunci ieșea foarte rar din casă. O mai întâlneam la magazin, dar nu stătea mult de vorbă.

Când m-a văzut cu punga, a început să plângă.

— Elena, eu anul ăsta nici n-am scos tăvile de cozonac din dulap. Nu pot să mă apuc de frământat fără el.

Am luat-o în brațe.

— Știu cum este, Dorina. Și mie mi-a fost greu după ce a murit omul meu.

— Parcă nu mai are rost nimic.

— Are rost să mănânci ceva bun și să mai stai de vorbă cu cineva. Dacă vrei, vino mai târziu la mine. Fac un ceai și stăm puțin.

Dorina a dat din cap.

— Poate vin.

Am plecat spre casă cu un singur cozonac rămas în coș.

Pe drum m-am gândit la copiii mei. Dacă ar fi fost acasă, fiecare ar fi primit cozonacul lui, cu semnul făcut în aluat.

Dar în seara aceea, cozonacii ajunseseră la oameni care aveau nevoie de ei chiar atunci.

Când am intrat în bucătărie, am pus ultimul cozonac pe masă și am aprins lumina.

Casa era tot liniștită, dar nu mi se mai părea la fel de goală.

Am pus apă la fiert și am scos câteva căni din dulap. Nu știam dacă Dorina avea să vină, dar îmi făcea bine să pregătesc ceva pentru un musafir.

După aproape o jumătate de oră, s-a auzit o bătaie în poartă.

Era Florica. Ținea în mână un borcan cu dulceață de prune.

— Elena, am venit să-ți mulțumesc cum trebuie. Și m-am gândit să-ți aduc ceva pentru ceai.

Am poftit-o înăuntru.

Nu trecuseră nici zece minute când a venit și Dorina, cu o pungă de mere.

— Am zis să nu stau singură în seara asta, mi-a spus.

Am pus merele pe masă și i-am făcut loc lângă sobă.

Mai târziu, tanti Ileana a venit împreună cu o vecină care o ajutase să ajungă până la mine. A adus câteva plăcinte cu brânză, pregătite cu o zi înainte.

Nea Toma n-a putut veni pe jos, dar a sunat-o pe Florica și a rugat-o să-mi transmită că îi plăcuse cozonacul și că mă așteaptă într-o zi la un ceai.

Am așezat pe masă ultimul cozonac, am tăiat câteva felii și am pus ceai în căni.

Am început să povestim despre sărbătorile de altădată, despre copii și despre oamenii pe care îi pierduserăm.

Florica și-a amintit cum făcea mama ei cozonaci cu mac. Dorina ne-a povestit că soțul ei obișnuia să guste umplutura înainte să ajungă în aluat.

Am râs, fiindcă și al meu făcea la fel.

Pentru prima dată după multă vreme, în bucătăria mea se auzeau mai multe voci deodată.

Pe la opt seara, telefonul a început să sune.

Era Mihaela, fiica mea cea mare.

Am răspuns la apelul video și am sprijinit telefonul de borcanul cu zahăr, așa cum făceam de obicei.

— Bună seara, mamă! La mulți ani de Sfântul Andrei!

— La mulți ani, fata mea!

Mihaela s-a uitat atent la ecran.

— Mamă, dar cine e la tine?

Am întors puțin telefonul, ca să vadă masa.

— Sunt vecinele. Bem un ceai și mâncăm cozonac.

— Ce frumos! Dar de unde au venit toate?

— Le-am invitat. Am dus astăzi cozonaci prin vecini și câteva femei au venit să stăm de vorbă.

Mihaela a rămas surprinsă.

— Ai împărțit cozonacii?

— Da, fata mea.

— Dar ai făcut cinci, ca în fiecare an. Eu credeam că îi păstrezi.

— Pentru cine să-i păstrez, Mihaela? Voi sunteți departe, iar cozonacii sunt buni cât sunt proaspeți.

Mihaela a tăcut câteva clipe.

— Mamă, stai puțin. Îi sun și pe ceilalți să intre în apel.

După câteva minute, pe ecran au apărut și Cătălin, Sorina și Bogdan.

Era prima dată după multe luni când îi vedeam pe toți patru în același apel.

— La mulți ani, mamă! a spus Bogdan.

— La mulți ani, dragii mei!

Le-am arătat masa, cozonacul rămas și pe femeile care stăteau lângă mine.

Florica le-a făcut cu mâna.

— Să vă trăiască mama, copii! Ne-a adus astăzi cozonaci și ne-a făcut o bucurie mare.

Dorina a zâmbit și ea.

— Eu nici nu aveam de gând să ies din casă. Dar Elena m-a chemat și uite că mi-a prins bine.

Pe ecran, Sorina și-a dus mâna la gură.

— Mamă, noi nici nu ne-am gândit că tu stai singură de Sfântul Andrei.

— Știați că stau singură, fata mea. Doar v-am spus că nu vine nimeni.

— Da, dar… am crezut că te-ai obișnuit.

Am zâmbit trist.

— Cu singurătatea nu te obișnuiești chiar așa ușor. Înveți doar să-ți umpli timpul.

Cătălin a coborât privirea.

— Mamă, îmi pare rău că nu putem veni. Știu cât de mult îți place să ne aduni la masă.

— Știu că aveți viețile voastre. Nu vă cer să lăsați totul și să veniți. Dar nici eu nu mai vreau să-mi petrec sărbătorile așteptând să sune telefonul.

Bogdan a întrebat:

— Și cozonacul meu, cel rotund, unde e?

Am râs încet.

— L-am dus lui nea Toma. Are 82 de ani și stă singur. S-a bucurat de parcă i-aș fi adus un dar mare.

— Dar al meu? a întrebat Sorina.

— A ajuns la Dorina. Și uite că acum stă lângă mine, la masă.

Mihaela avea ochii plini de lacrimi.

— Mamă, îmi pare rău. Parcă văd masa de când eram mici, când fiecare aștepta cozonacul lui.

— Și eu o văd, fata mea. Dar anii au trecut. Voi ați crescut, ați plecat și v-ați făcut rostul vostru.

— Și tu ai rămas singură, a spus încet Cătălin.

— Am rămas singură în casă, dar nu înseamnă că trebuie să stau singură și la masă.

Bogdan și-a șters ochii.

— Mamă, trebuia să venim măcar unul dintre noi.

— Poate altă dată o să puteți. Dar nu vreau să vă simțiți vinovați pentru că nu aveți bani de bilete.

Mihaela a privit din nou masa.

— Și dacă venim la primăvară, ne mai faci cozonaci?

Am zâmbit.

— Vă fac, fata mea. Dar să mă anunțați din timp.

— Și dacă nu putem veni?

Am privit spre Florica și Dorina, care stăteau lângă mine, cu cănile de ceai în mâini.

— Cozonacii nu așteaptă.

Pe ecran s-a făcut liniște.

Apoi Mihaela a început să plângă.

— Mamă, cred că abia acum înțeleg ce înseamnă pentru tine să faci cinci cozonaci în fiecare an.

— Înseamnă că mi-e dor de voi. Dar de astăzi mai înseamnă și că pot face o bucurie unor oameni care sunt aproape.

Am mai vorbit aproape o jumătate de oră. Copiii au întrebat-o pe Florica cum se simte, iar Dorina le-a povestit despre ulița noastră și despre vecinii pe care îi știau din copilărie.

La final, Mihaela mi-a spus că vrea să învețe să facă singură cozonaci.

— Mamă, de Crăciun îmi arăți pe video cum faci aluatul?

— Cu drag. Dar să ai răbdare, că aluatul nu crește dacă te grăbești.

Am râs cu toții.

După ce am închis apelul, Florica m-a privit și mi-a spus:

— Elena, ai copii buni. Doar că sunt departe și uneori uită cât de lungă e o zi pentru omul rămas acasă.

— Știu, Florica. Nu sunt supărată pe ei. Dar nici nu mai vreau să-mi măsor sărbătorile după cine vine și cine nu.

Am mai stat la povești până târziu. Când vecinele au plecat, am strâns cănile și farfuriile, apoi m-am așezat puțin lângă sobă.

Casa era din nou liniștită, dar liniștea nu mă mai apăsa.

În zilele următoare, copiii au început să mă sune mai des. Nu doar ca să mă întrebe dacă sunt bine, ci și ca să-mi povestească lucruri obișnuite din viața lor.

De Crăciun, Mihaela a pregătit cozonaci în Italia, după rețeta mea. M-a sunat pe video și mi-a arătat aluatul, iar eu i-am spus când mai trebuie frământat.

Cătălin a încercat și el în Germania, dar primul cozonac i-a ieșit cam turtit. Sorina a făcut unul cu nucă, iar Bogdan a cumpărat ingredientele și a frământat împreună cu soția lui.

În seara de Crăciun, fiecare mi-a trimis câte o fotografie cu cozonacul făcut acasă.

Eu am copt din nou cinci, dar nu i-am mai pregătit cu gândul că trebuie să rămână pe masă până când se întoarce cineva.

Am păstrat unul pentru mine și i-am împărțit pe ceilalți oamenilor care aveau nevoie de o vizită și de o vorbă bună.

În primăvară, copiii au început să-și organizeze concediile, ca să poată veni pe rând acasă. Nu le-am cerut să promită ceva ce nu puteau respecta. Le-am spus doar să mă anunțe când sunt siguri.

Între timp, eu am continuat să merg pe la vecini. Uneori duceam o pâine caldă, alteori primeam o farfurie de mâncare sau o invitație la ceai.

Nu am înlocuit copiii cu vecinii. Nimeni nu poate lua locul celor patru oameni pe care i-am crescut și pe care îi iubesc.

Dar am înțeles că dragostea pentru copiii plecați nu trebuie să mă țină închisă în casă, așteptând să se întoarcă.

De atunci, când vine Sfântul Andrei, scot ligheanul mare, pregătesc făina și frământ tot cinci cozonaci.

Le fac aceleași semne ca atunci când Mihaela, Cătălin, Sorina și Bogdan erau mici. Îmi amintesc de mâinile lor pline de făină și de râsetele din bucătărie.

Apoi îi așez în pungi curate și mă gândesc cine ar avea nevoie, în anul acela, de un cozonac proaspăt și de cineva care să-i bată la ușă.

Copiii mei știu acum că îi aștept cu drag oricând pot veni. Dar știu și că nu mai păstrez cozonacii să se usuce, doar pentru că ei sunt departe.

Pentru că sărbătorile trec, anii trec, iar oamenii care au nevoie de noi sunt uneori chiar dincolo de gard.

Și, așa cum le-am spus copiilor în seara aceea de Sfântul Andrei, cozonacii nu așteaptă.