“Să plece dracul din ea!” a spus soacra mea, punând o icoană întoarsă în geanta mea de voiaj. Eram căsătorită de zece ani cu fiul ei și locuiam în aceeași curte

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Călin a rămas câteva clipe cu privirea la icoana întoarsă de pe pat. Mama lui aștepta să-i dea dreptate, iar eu stăteam lângă geanta deschisă, cu mâinile încă tremurând de supărare.

— Mamă, eu ți-am dat cheia ca să poți intra dacă se întâmplă ceva cât suntem plecați, a spus el. Nu ca să vii în dormitorul nostru și să umbli prin lucrurile Luminiței.

Anica a făcut un pas înapoi.

— Așadar, nici tu nu mă mai vrei aici?

— Nu asta am spus. Dar de astăzi înainte trebuie să bați la ușă și să aștepți să-ți deschidem. Iar cheia de rezervă vreau să mi-o dai înapoi.

— Să-ți dau cheia? Eu sunt mama ta!

— Știu, mamă. Dar Luminița este soția mea și are dreptul să se simtă în siguranță în propria casă.

Anica s-a uitat spre mine cu o expresie pe care o cunoșteam prea bine.

— Vezi ce ai făcut? L-ai întors și pe el împotriva mea!

— Nu Luminița m-a întors împotriva ta, a răspuns Călin. Eu am greșit că am lăsat lucrurile să ajungă aici. De fiecare dată când ai intrat fără să bați, i-am spus să te înțeleagă. Dar acum văd că trebuia să vorbesc cu tine de mult.

Soacra a început să plângă de supărare.

— Am muncit o viață pentru gospodăria asta. Și acum trebuie să cer voie ca să intru în casa băiatului meu!

— Da, mamă. Așa cum și noi batem la ușa ta înainte să intrăm.

Anica și-a scos cheia din buzunarul rochiei și a pus-o pe noptieră.

— Poftim! Luați-vă cheia și lăsați-mă în pace!

A ieșit din cameră și a traversat curtea fără să se mai uite înapoi.

Călin a rămas lângă pat. A luat cheia și a pus-o în sertar, apoi s-a apropiat de mine.

— Îmi pare rău, Luminița. Nu trebuia să aștepți zece ani ca să mă auzi spunând asta.

— Nu voiam să te cert cu mama ta, i-am răspuns. Voiam doar să pot trăi liniștită în casa mea.

— Știu. Și de acum înainte o să mă ocup eu de relația cu ea, fără să te mai las pe tine să suporți toate reproșurile.

M-am așezat pe marginea patului. Aveam trenul peste câteva ore, iar sora mea mă aștepta.

— Călin, nu vreau să plec așa, cu mama ta convinsă că eu sunt dușmanul ei.

— Nu putem rezolva în câteva minute ce s-a adunat în zece ani.

— Știu. Dar nici nu vreau să las icoana asta în geanta mea, ca și cum aș accepta ce a spus despre mine.

M-am uitat la icoana mică, așezată cu fața în jos pe cuvertură.

Era o icoană veche, cu o ramă simplă de lemn. O văzusem de multe ori în dormitorul Anicăi, pe comoda de lângă fereastră. O ștergea de praf cu grijă și, în fiecare duminică, aprindea o candelă în fața ei.

Nu înțelegeam cum putuse folosi tocmai acel obiect ca să-mi spună că nu mă mai vrea în familie.

Am ridicat icoana, am întors-o cu fața în sus și am șters cu degetele o urmă de praf de pe ramă.

— Vreau să i-o duc înapoi, i-am spus lui Călin.

— Acum?

— Da. Nu vreau să plec cu ea în bagaj.

Am luat o foaie din sertarul noptierei și un pix. M-am gândit câteva clipe, apoi am scris:

„Mamă, icoana nu alungă oamenii, alungă răul. Dacă mă alungi pe mine, cu cine rămâi?”

Am împăturit foaia și am pus-o sub ramă.

Călin a citit biletul peste umărul meu.

— Crezi că o să înțeleagă?

— Nu știu. Dar vreau să-i spun ceva fără să ne mai strigăm una alteia.

Am traversat curtea și am bătut la ușa casei Anicăi.

Nu mi-a răspuns. Am bătut din nou și am strigat că vreau doar să-i aduc icoana înapoi.

— Intră, că este descuiat! am auzit-o din bucătărie.

Am intrat și am mers spre camera ei. Anica nu a venit după mine.

Am pus icoana pe comoda din dormitor, cu fața în sus, iar biletul l-am așezat lângă ea, astfel încât să-l vadă.

Nu am schimbat nimic altceva în cameră.

Când am ieșit, soacra stătea la masa din bucătărie, cu o cană de ceai în față.

— Am lăsat icoana în dormitor, i-am spus. Nu vreau să o iau cu mine.

— Bine, a răspuns fără să mă privească.

— Plec la Nicoleta. Mă întorc peste patru zile.

Anica nu a spus nimic.

M-am întors în casa noastră, mi-am închis geanta și am plecat cu Călin spre gară.

Pe drum, soțul meu m-a întrebat dacă vreau să o sun pe mama lui cât voi fi plecată.

— Este mama ta, Călin. Vorbește cu ea. Numai să nu-i mai spui că trebuie să mă înțeleg eu cu ea indiferent cum se poartă.

— Nu o să-ți mai spun asta.

M-a lăsat în fața gării și m-a îmbrățișat. Pentru prima dată după multă vreme, nu am simțit că trebuie să aleg între liniștea mea și relația lui cu mama sa.

În aceeași după-amiază, Anica a intrat în dormitor să-și ia un pulover. A văzut icoana pe comodă și foaia împăturită lângă ea.

Mi-a povestit mai târziu că a crezut întâi că îi lăsasem un reproș lung, cu toate lucrurile pe care mi le făcuse de-a lungul anilor.

Dar pe foaie erau numai cele două propoziții.

Le-a citit o dată, apoi încă o dată.

S-a așezat pe pat și a rămas cu biletul în mână.

În ultimii zece ani, eu fusesem cea care îi ducea medicamente când Călin era la serviciu. Eu îi făceam cumpărăturile când ningea și nu putea ieși din curte. Eu stătusem lângă ea într-o noapte când avusese febră și nu voia să cheme medicul.

De multe ori mă critica și după ce o ajutam. Eu plecam acasă supărată, iar a doua zi reveneam dacă avea nevoie de ceva.

Anica mi-a spus mai târziu că, atunci când a citit întrebarea de pe bilet, s-a gândit la toate aceste lucruri. Și la faptul că, dacă aș pleca definitiv, Călin ar putea hotărî să plece împreună cu mine.

În seara aceea, Călin a trecut pe la mama lui, așa cum făcea de obicei.

A găsit-o în bucătărie, cu biletul pe masă.

— Luminița a scris asta? l-a întrebat.

— Da, mamă.

— Tu știai?

— Eram lângă ea când l-a scris.

Anica a netezit foaia cu palma.

— Chiar crezi că aș rămâne singură dacă ea ar pleca?

Călin s-a așezat în fața ei.

— Mamă, dacă Luminița ar hotărî să plece din cauza felului în care o tratezi, eu aș merge cu soția mea. Nu te-aș abandona, dar nu aș mai putea locui aici.

— Deci tot pe ea o alegi.

— Nu este un concurs. Eu vreau să am o familie în care să nu trebuiască să apăr mereu pe cineva de altcineva.

Anica a rămas cu ochii în bilet.

— Mi-e frică să nu te pierd, Călin.

— Nu mă pierzi pentru că sunt căsătorit. Dar mă îndepărtezi când îmi ceri să accept că o jignești pe Luminița.

Au vorbit mult în seara aceea. Călin i-a explicat că o va ajuta în continuare, că va veni să o vadă și că nu trebuie să se teamă că va fi uitată.

Dar i-a spus și că nu va mai accepta să intre neinvitată în casa noastră ori să vorbească despre soția lui ca despre un om care aduce răul.

Anica l-a ascultat fără să-l întrerupă. La sfârșit, i-a cerut să o lase singură.

Eu am petrecut cele patru zile la sora mea. Nicoleta se simțea mai bine, dar încă avea nevoie de ajutor la cumpărături și la treburile casei.

Am gătit, am făcut curățenie și am stat de vorbă până târziu. Nu i-am povestit toate amănuntele certei cu Anica. I-am spus doar că avuseserăm o discuție grea și că speram să nu se mai repete.

În a treia zi, m-a sunat soacra.

Când i-am văzut numele pe ecran, m-am gândit că vrea să-mi reproșeze biletul.

— Alo, mamă?

La celălalt capăt al firului era liniște.

— Luminița, a spus în cele din urmă, când te întorci?

— Mâine după-amiază. De ce?

— Aș vrea să vorbim.

— Putem vorbi și acum, dacă este ceva urgent.

— Nu. Mai bine când vii. Vreau să-ți spun ceva în față.

Am rămas surprinsă de tonul ei. Nu părea supărată, ci obosită.

— Bine, mamă. Vorbim mâine.

Când am ajuns acasă, Călin mă aștepta la poartă. Mi-a luat geanta și m-a întrebat cum se simte Nicoleta.

În timp ce traversam curtea, am văzut-o pe Anica ieșind din casa ei.

Purta un cardigan gros peste rochie și ținea în mână icoana mică.

— Luminița, ai câteva minute?

M-am oprit lângă poartă.

— Sigur, mamă.

— Aș vrea să intrăm la mine. Dacă poți.

Am privit spre Călin. El a încuviințat și s-a dus să lase geanta în casă.

Am intrat cu Anica în sufrageria ei. Pe masă era o farfurie cu prăjituri și două căni de ceai.

Soacra s-a așezat, dar nu a atins nimic.

— Am citit biletul tău, a început ea.

— Știu. Mi-a spus Călin.

— L-am citit de multe ori. La început m-am supărat. Am crezut că vrei să mă faci să mă simt vinovată.

Nu am răspuns.

— Apoi m-am gândit la ce ai scris. Dacă te alung pe tine, cu cine rămân?

Anica și-a dus mâna la ochi.

— Eu am crezut mereu că, dacă te țin la distanță, băiatul meu o să rămână mai aproape de mine. Dar în ultimii ani am făcut numai să vă supăr pe amândoi.

Am văzut că începe să plângă.

— Mamă, eu nu am vrut să vă iau locul.

— Știu acum. Numai că mi-a fost greu să accept că nu mai sunt eu femeia la care vine Călin pentru orice lucru.

A pus icoana pe masă, cu fața în sus.

— Și am făcut ceva urât. Am pus icoana în bagajul tău ca să te alung. Nu știu ce mi-a venit. M-am purtat de parcă un obiect sfânt ar putea să îndrepte răutatea mea.

A început să plângă mai tare.

— Luminița, iartă-mă. Te rog să mă ierți pentru ce ți-am făcut. Și pentru toate vorbele urâte din acești zece ani.

Era prima dată când Anica îmi cerea iertare.

În zece ani o auzisem spunând că am înțeles-o greșit, că exagerez sau că nu știu de glumă. Dar niciodată nu spusese atât de limpede că ea greșise.

M-am așezat lângă ea.

— Mamă, vă mulțumesc că mi-ați spus asta. Dar vreau să înțelegeți ceva. Nu pot să uit tot ce s-a întâmplat numai pentru că astăzi ne-am împăcat.

— Știu.

— Vreau să putem vorbi fără să ne jignim. Și vreau să respectați casa mea, așa cum eu o respect pe a dumneavoastră.

— O să bat la ușă, Luminița. Și n-o să mai intru fără să mă chemați.

— Iar dacă aveți nevoie de ajutor, îmi spuneți. Nu trebuie să vă certați cu mine ca să vă fie aproape fiul dumneavoastră.

Anica a încuviințat.

— Aș vrea să încercăm din nou. Nu știu dacă o să-mi iasă din prima, dar vreau să încerc.

Am rămas la ceai aproape o oră. Pentru prima dată, Anica m-a întrebat cum se simte sora mea și a ascultat răspunsul fără să schimbe vorba spre Călin.

În zilele următoare, lucrurile nu s-au schimbat ca prin minune. Soacra mai avea momente când voia să-mi spună cum să gătesc sau cum să fac ordine în casă.

Dar când observa că se pregătește să mă critice, se oprea și spunea că fiecare gospodărie are obiceiurile ei.

Într-o dimineață, a venit până la ușa noastră cu o farfurie de plăcintă. A bătut și a așteptat.

Când i-am deschis, a rămas pe prag.

— Am făcut plăcintă cu mere. V-am adus și vouă, dacă vreți.

— Mulțumim, mamă. Intrați puțin.

— Pot?

— Sigur că puteți.

A intrat și a pus farfuria pe masa din bucătărie. Nu s-a uitat prin dulapuri și nu a întrebat de ce aveam vase în chiuvetă.

De Crăciun, am pregătit masa împreună cu Călin. Anica a venit la prânz și a adus prăjitura ei cu nucă.

Am mâncat, am povestit și am vorbit despre reparațiile pe care voiam să le facem în curte la primăvară.

Nu am mai discutat despre cine pe cine a luat din familie.

După masă, Anica m-a rugat să merg cu ea până în casa din față. Voia să-mi arate ceva.

În dormitor, icoana era așezată pe comodă, în locul în care stătuse ani întregi. Lângă ea se afla biletul meu, împăturit cu grijă.

— L-am păstrat, mi-a spus. Ca să-mi amintesc ce mi-ai scris atunci când mă apucă iar încăpățânarea.

Am privit icoana și am zâmbit.

— Nu trebuie să păstrați biletul ca să vă simțiți vinovată, mamă.

— Nu-l păstrez pentru asta. Îl păstrez ca să-mi amintesc că am fost cât pe ce să alung din casa mea un om care a avut grijă de mine.

M-a luat de mână și m-a condus până la ușă.

În seara aceea, când am traversat curtea spre casa noastră, m-am uitat înapoi. Anica stătea în prag și ne făcea cu mâna mie și lui Călin.

Nu știam dacă vom reuși să lăsăm în urmă toate neînțelegerile din cei zece ani. Dar pentru prima dată nu mai simțeam că trebuie să demonstrez că merit să fac parte din familia aceea.

Soacra mea îmi ceruse iertare și începuse să mă trateze ca pe un om care avea dreptul la propria casă, la propriile hotărâri și la respect.

Iar icoana pe care încercase să o folosească pentru a mă alunga se întorsese la locul ei, în dormitorul Anicăi, cu fața în sus.