“El primește telefonul, al tău primește nuielușa!” mi-a spus cealaltă bunică a nepotului meu, în ajunul lui Moș Nicolae. Rareș avea nouă ani, era un copil cuminte, iar vărul lui urma să primească un telefon nou. Când am întrebat-o ce rău făcuse Rareș, mi-a răspuns că unii copii trebuie să-și cunoască locul.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas singură în hol, cu ochii la cele două perechi de ghetuțe. Într-una se vedea nuielușa cu fundă roșie, iar lângă cealaltă stătea cutia telefonului nou.

Din camera copiilor nu se mai auzea nimic. Rareș și Eric adormiseră, convinși că dimineața îi așteaptă o surpriză frumoasă.

M-am aplecat și am scos nuielușa din gheata nepotului meu. Am ținut-o câteva clipe în mână, încercând să înțeleg cum putea o bunică să pregătească așa ceva pentru un copil care nu-i făcuse niciun rău.

Nu mă deranja că Eric urma să primească un telefon scump. Era nepotul Doinei și avea tot dreptul să se bucure de cadoul ei. Mă durea însă că Rareș trebuia să fie umilit pentru ca bucuria celuilalt copil să pară și mai mare.

Am pus nuielușa pe dulapul din hol și m-am dus în camera unde urma să dorm.

În geantă aveam portofelul cu banii rămași din pensie. Îmi primisem pensia cu câteva zile înainte și pusesem deoparte o sumă pentru cumpărăturile de Crăciun și pentru facturile care urmau să vină.

Am numărat bancnotele de două ori. Nu aveam bani de telefon și nici nu voiam să cumpăr ceva doar ca să mă întrec cu Doina.

Am ales două sute de lei, i-am pus într-un plic și am scris pe el numele lui Rareș.

M-am gândit la cartea cu experimente pe care o pomenise la cină. Cu banii aceia putea să-și cumpere cartea și să-i mai rămână pentru ceva ce își dorea.

Am ieșit din nou în hol și am pus plicul în gheata lui, lângă o ciocolată din punga pe care o adusesem.

Apoi m-am uitat la telefonul lui Eric.

Cutia era încă sigilată, așezată lângă ghetuțe. Am ridicat-o și am dus-o pe masa din sufragerie, unde Doina lăsase pungile de cadouri.

Nu am desfăcut-o și nu am umblat la telefon. L-am lăsat exact cum îl cumpărase.

Am luat o foaie din carnețelul meu și am scris cu litere mari:

„Telefonul nu se dă de Moș Nicolae, se dă de bunici care fac diferențe.”

Am pus biletul deasupra cutiei, apoi m-am întors în hol.

Nuielușa era încă pe dulap. Am luat-o și am așezat-o lângă telefon, ca Doina să găsească dimineața toate lucrurile pe care le pregătise.

În ghetuțele copiilor am lăsat dulciurile cumpărate de părinți, iar în cele ale lui Rareș am păstrat plicul și ciocolata mea.

Nu voiam ca Eric să se trezească fără nimic și nici ca Rareș să creadă că trebuie să primească un telefon ca să fie la fel de important ca vărul lui.

Înainte să mă culc, am trecut pe la bucătărie. Iulia spăla ultimele pahare, iar ginerele meu, Sorin, strângea masa.

— Mamă, nu te-ai culcat? m-a întrebat fiica mea.

— Nu încă. Vreau să vorbim mâine dimineață, înainte să se trezească băieții.

Iulia s-a uitat îngrijorată la mine.

— S-a întâmplat ceva?

— Da. Dar acum copiii dorm și nu vreau să începem o ceartă în miez de noapte. Vă explic dimineață.

M-am dus în cameră, însă am adormit greu. Mă gândeam la Rareș și la felul în care mă întrebase dacă Moș Nicolae știe că fusese cuminte.

Dimineața m-am trezit înaintea tuturor. M-am îmbrăcat și am ieșit în sufragerie, unde Doina era deja lângă masa cu daruri.

Ținea biletul meu în mână.

— Mariana, ce înseamnă asta?

— Înseamnă că nu sunt de acord să folosești numele lui Moș Nicolae ca să-i spui unui copil că este mai puțin bun decât altul.

— Tu ai luat telefonul din hol?

— Da. Este aici, în cutia lui, neatins.

Doina a ridicat vocea.

— Cum ți-ai permis să umbli la cadoul nepotului meu?

— Nu am umblat la telefon. L-am mutat pe masă, ca să-l dai tu lui Eric, dacă dorești. Dar nu vreau să fie prezentat ca o răsplată de la Moș Nicolae pentru un copil bun, în timp ce Rareș primește o pedeapsă.

— Asta este treaba mea!

— Nu când îl faci pe nepotul meu să sufere.

În acel moment au intrat în sufragerie Iulia și Sorin. Auziseră vocile noastre.

— Ce se întâmplă? a întrebat ginerele meu.

Doina s-a întors imediat spre fiul ei.

— Mama Iuliei mi-a luat cadoul pentru Eric și mi-a lăsat un bilet obraznic!

Sorin a privit cutia telefonului, apoi biletul.

— Mamă, de ce scrie aici că faci diferențe între copii?

— Pentru că Mariana nu suportă că eu i-am cumpărat lui Eric un telefon.

— Nu despre telefon este vorba, am intervenit. Întreab-o ce a pregătit pentru Rareș.

Iulia s-a uitat la Doina.

— Ce i-ai cumpărat lui Rareș?

— O nuielușă. Așa se obișnuiește de Moș Nicolae.

— Și altceva?

— Nu.

Fiica mea a rămas cu privirea la ea.

— Dar Rareș ce a făcut?

— Este prea timid. Trebuie să învețe că nu primește totul numai pentru că stă cuminte și citește.

Sorin și-a dus mâna la frunte.

— Mamă, vorbești despre fiul meu. Rareș este un copil bun. De ce ai vrea să-l faci să creadă că a fost pedepsit?

— Nu-l pedepsesc. Încerc să-l învăț ceva.

— Ce anume? Că vărul lui valorează mai mult?

Doina a deschis gura, dar nu a răspuns.

Iulia s-a apropiat de mine.

— Mamă, tu ai pus ceva în ghetuțele lui Rareș?

— Da. Două sute de lei din pensia mea și o ciocolată. Nu ca să concurez cu telefonul, ci pentru că nu voiam să se trezească numai cu o nuielușă.

— Nu trebuia să cheltuiești din pensia ta, mi-a spus fiica mea.

— Știu. Dar când am văzut ce pregătise Doina, m-am gândit numai la fața lui Rareș când avea să deschidă ghetuțele.

Sorin a luat nuielușa de pe masă.

— Mamă, ai spus că vrei să le pregătești tu cadourile. Am avut încredere că o să le faci amândurora o bucurie.

— Eric este și el nepotul meu. Am dreptul să-i cumpăr ce vreau.

— Bineînțeles că ai. Dar Rareș este tot nepotul tău. Și nu ai dreptul să-l umilești pentru că nu seamănă cu Eric.

Doina a început să plângă de supărare.

— Toată lumea este împotriva mea! Eu am vrut să fac un cadou și acum sunt judecată!

Sorin a vorbit mai încet.

— Nu te judecăm pentru că ai cumpărat un telefon. Îți spunem că ai greșit când ai hotărât că fiul meu merită o nuielușă doar fiindcă este timid.

Iulia s-a uitat spre ușa camerei copiilor.

— Trebuie să terminăm discuția înainte să se trezească. Nu vreau să-i vadă pe adulți certându-se din cauza cadourilor.

Am încuviințat.

— Și eu vreau același lucru. Telefonul este aici. Doina poate să i-l ofere lui Eric, dar să spună limpede că este cadoul ei, nu o dovadă că Moș Nicolae îl iubește mai mult.

Sorin a pus nuielușa într-un sertar.

— Iar asta nu ajunge în ghetuțele lui Rareș.

Doina s-a așezat pe canapea. Pentru prima dată de când începuse discuția, nu a mai încercat să se apere.

După câteva minute, din camera copiilor s-au auzit pași.

Rareș a apărut primul, în pijama, urmat de Eric.

— A venit Moș Nicolae? a întrebat Rareș.

— A venit, dragul meu, i-a răspuns Iulia. Mergeți să vedeți ce aveți în ghetuțe.

Copiii au alergat spre hol.

Eric a găsit dulciurile pregătite de părinți, iar Rareș a scos din gheata lui ciocolata și plicul cu numele său.

— Bunico Mariana, tu ai scris aici?

— Da, Rareș. Este un dar de la mine.

A deschis plicul și a văzut banii.

— Dar sunt mulți!

— Poți să-ți cumperi cartea cu experimente pe care o dorești. Și să păstrezi restul pentru ceva ce îți place.

Rareș m-a îmbrățișat.

— Mulțumesc, bunico!

Eric s-a uitat la ghetuțele lui, apoi spre Doina.

— Bunico, tu ai spus că mi-ai pregătit o surpriză.

Doina s-a ridicat de pe canapea și a luat cutia telefonului de pe masă.

— Da, Eric. Ți-am cumpărat un telefon. Este cadoul meu pentru tine.

Băiatul a rămas cu gura căscată.

— Serios? Telefonul pe care mi-l doream?

— Da.

Eric a luat cutia și a început să-i mulțumească. Apoi s-a întors spre Rareș.

— Uite, Rareș! O să putem să ne jucăm împreună când îl pornesc!

Rareș a zâmbit.

— Și eu o să-mi cumpăr cartea cu experimente. Are unul în care faci un vulcan din bicarbonat.

— Să-mi arăți și mie! a spus Eric.

I-am privit pe amândoi și mi-am dat seama cât de puțin îi interesa să se compare. Eric era bucuros pentru telefon, iar Rareș pentru cartea pe care urma să și-o cumpere.

Diferența dintre ei fusese făcută de adulți, nu de copii.

După micul dejun, Eric s-a dus cu Iulia să configureze telefonul. Rareș a rămas în sufragerie, răsfoind un catalog de cărți pe care îl adusese de acasă.

Doina s-a apropiat de el.

— Rareș, vreau să vorbesc puțin cu tine.

Băiatul a ridicat privirea.

— Da, bunico?

— Ieri am spus niște lucruri urâte despre tine. Am spus că ești prea timid și că ar trebui să fii altfel.

Rareș s-a uitat spre mine, apoi din nou la ea.

— Eu știu că nu vorbesc așa mult ca Eric.

— Nu trebuie să vorbești ca el. Și nu trebuie să te schimbi ca să-mi faci mie pe plac.

— Dar e rău că îmi place să citesc?

Doina a clătinat din cap.

— Nu, Rareș. Nu este rău. Eu am greșit când te-am comparat cu vărul tău. Îmi pare rău.

Băiatul a rămas câteva clipe pe gânduri.

— Eu credeam că nu mă placi prea mult.

Doina a tresărit.

— De ce credeai asta?

— Pentru că mereu spui că Eric este mai curajos și mai descurcăreț. Iar când îți arăt ce am făcut la școală, spui că nu e mare lucru.

Am văzut cum i se schimbă expresia Doinei. Probabil nu se așteptase ca băiatul să fi observat toate acele lucruri.

— Îmi pare rău, Rareș. N-ar fi trebuit să spun asta.

— Eu am încercat să iau note bune ca să te bucuri și tu.

Doina s-a așezat lângă el.

— Nu trebuie să faci nimic ca să meriți să fii iubit. Ești nepotul meu și țin la tine. Dar nu ți-am arătat asta cum trebuia.

Rareș nu a îmbrățișat-o imediat. A încuviințat și s-a întors la catalogul lui.

Mi s-a părut firesc. Un copil nu uită toate vorbele care l-au durut numai pentru că un adult își cere iertare o dată.

Mai târziu, când Doina a plecat, Sorin a condus-o până la poartă. Eu am rămas cu Iulia în bucătărie.

— Mamă, îți mulțumesc că ai apărat copilul, mi-a spus fiica mea. Dar data viitoare să ne spui nouă înainte să schimbi ceva la cadouri.

— Ai dreptate. M-am supărat atât de tare, încât am vrut să îndrept singură lucrurile.

— Important este că Rareș nu a fost făcut de rușine în dimineața asta. Dar trebuie să fim noi atenți la felul în care bunicile se poartă cu copiii.

Am încuviințat. Știam că Iulia avea dreptate.

În zilele următoare, Rareș și-a cumpărat cartea cu experimente. A venit la mine cu ea și mi-a arătat ce materiale îi trebuiau pentru primul experiment.

— Bunico, putem să facem vulcanul împreună?

— Sigur că putem. Numai să nu-mi umpli bucătăria de spumă!

A râs și a început să-mi explice cum trebuia amestecat bicarbonatul cu oțetul.

Înainte de Crăciun, Doina a sunat-o pe Iulia și a întrebat dacă poate veni să-i vadă pe băieți. Nu a mai adus cadouri scumpe și nu a mai vorbit despre cine merită mai mult.

A stat cu Eric să-i arate cum să folosească telefonul în siguranță, apoi l-a rugat pe Rareș să-i povestească despre experimentele lui.

Băiatul i-a arătat cartea și i-a explicat cum făcuse vulcanul. Doina l-a ascultat până la capăt, fără să-l întrerupă.

Nu știu dacă va reuși mereu să se poarte la fel cu amândoi. Obiceiurile vechi nu dispar într-o singură zi.

Dar Sorin și Iulia au hotărât că, de acum înainte, nimeni nu va mai împărți cadourile în numele lui Moș Nicolae fără ca părinții să știe ce primesc copiii.

Iar eu am înțeles că nu trebuie să cumpăr lucruri scumpe ca să-mi apăr nepotul. Trebuie să fiu atentă la ce îl doare și să nu las pe nimeni să-l facă să creadă că este mai puțin valoros fiindcă este un copil liniștit.

De câte ori îl vedeam pe Rareș citind din cartea lui, îmi aminteam de nuielușa cu fundă roșie.

Nu pentru că ar fi fost un cadou mic, ci pentru că fusese pregătită ca o pedeapsă pentru un copil care nu făcuse nimic rău.

Și mă bucuram că, în dimineața aceea de Moș Nicolae, nepotul meu găsise în ghetuțe un dar ales cu drag, nu o lecție crudă pe care nu o merita.