“Ai mâncat bine, mamă?” mă întrebau băieții mei din străinătate. Le trimiteam fotografii cu farfurii pline, iar ei credeau că încă gătesc singură. Aveam 78 de ani și nu le spusesem că mâncarea mi-o aducea vecina în fiecare seară. Până într-o zi, când nimeni n-a mai bătut la ușă.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Felicia a rămas la telefon, așteptând să-i răspund. Eu stăteam la masa din bucătărie, cu ochii la fotografia pe care i-o trimisesem lui Ciprian cu o seară înainte. În farfurie era tocănița pregătită de vecina mea, dar băiatul credea că eu o gătisem.

— Tanti Saveta, sunteți acolo? m-a întrebat Felicia.

— Sunt, dragă. Numai că mi-e rușine.

— De ce să vă fie rușine? Că aveți nevoie de o mână de ajutor?

— Le-am spus băieților că mă descurc. Dacă află că tu îmi aduci mâncare de atâta vreme, o să creadă că i-am mințit.

— Nu le-ați spus tot adevărul, dar nici ei nu știu cum vă este de fapt. Lăsați-mă să vorbesc cu unul dintre ei.

Am deschis agenda telefonului și am căutat numărul lui Lucian. L-am citit rar, cifră cu cifră, iar Felicia l-a repetat ca să fie sigură că îl notase corect.

— Îl sun imediat, mi-a spus. Dar mai întâi vreau să știu ceva. Aveți ce să mâncați astăzi?

Am deschis frigiderul. Mai rămăseseră un borcan de muștar, puțin unt și două ouă.

— Am două ouă. Le fierb și mănânc cu pâine.

— Bine. Și vă rog să nu mai coborâți la magazin pe vremea asta, dacă vă doare genunchiul. Găsim noi o soluție.

După ce am închis, am rămas multă vreme cu telefonul în mână. Îmi părea rău că îi dădusem numărul lui Lucian, dar mă simțeam și ușurată. Nu mai trebuia să inventez ce mâncasem la fiecare masă.

Felicia l-a sunat pe băiatul meu din salonul spitalului. Mi-a povestit mai târziu că Lucian a răspuns grăbit, fiind la serviciu.

— Bună ziua. Sunt Felicia, vecina mamei dumneavoastră. Vă sun pentru că trebuie să discutăm despre ea.

— S-a întâmplat ceva cu mama? Este bine?

— Este acasă, dar are nevoie de ajutor. Eu sunt internată la spital și de două zile nu am mai putut să-i duc mâncare.

— Să-i duceți mâncare? a întrebat Lucian. Dar mama gătește singură.

— Nu prea mai poate. De aproape un an îi aduc eu câte o porție din ce gătesc. Uneori mai cumpără și ea câte ceva, dar în ultima vreme îi este tot mai greu să meargă la magazin.

Lucian a rămas tăcut.

— Nu înțeleg. Mie îmi trimite fotografii cu mâncare aproape în fiecare săptămână.

— Știu. Mi-a spus că le fotografiază ca să nu vă îngrijorați. Dar mâncarea aceea este, de cele mai multe ori, făcută de mine.

— Și de ce nu mi-a spus nimic?

— Pentru că nu vrea să vă fie povară. Așa o cunosc eu pe tanti Saveta. Dar nu mai poate continua în felul acesta.

Lucian a întrebat-o dacă mama lui este bolnavă și dacă trebuie chemată ambulanța. Felicia i-a explicat că vorbise cu mine, că eram lucidă și mă puteam deplasa prin casă, dar că nu mai aveam aproape nimic de mâncare și mă durea genunchiul.

— O sun chiar acum, a spus el. Și găsesc pe cineva să meargă la ea.

După câteva minute, m-a sunat Lucian.

— Mamă, am vorbit cu doamna Felicia.

Am simțit cum îmi bate inima mai repede.

— Știu, mamă. Eu i-am dat numărul.

— De ce nu mi-ai spus că nu mai poți să faci cumpărături?

— Pot, dragul meu. Numai că merg mai greu.

— Și de ce nu mi-ai spus că vecina îți aduce mâncare aproape în fiecare seară?

Mi-am trecut palma peste față.

— Pentru că nu voiam să vă îngrijorați. Voi aveți casele voastre, copiii voștri. Eu am trăit o viață întreagă din munca mea. Mi-a fost greu să vă spun că nu mă mai descurc ca înainte.

Lucian a oftat.

— Mamă, eu mă uitam la fotografiile tale și eram liniștit. Credeam că ai putere să gătești și că îți ajung banii.

— Nu am vrut să te păcălesc.

— Știu. Dar acum trebuie să ne spui cum stau lucrurile. Ai mâncat astăzi?

— Nu încă. Fierb două ouă.

— Bine. Le mănânci, iar eu rezolv să primești cumpărături astăzi. Te sun imediat ce am vorbit cu cineva.

Nu m-a certat. Tocmai asta m-a făcut să plâng după ce am închis.

În mai puțin de o oră, m-a sunat și Ciprian. Lucian îi povestise totul.

— Mamă, noi te întrebăm mereu dacă ai nevoie de bani, mi-a spus.

— Știu, Ciprian.

— Dar trebuia să te întrebăm și dacă mai poți merge la magazin, dacă te dor picioarele, dacă ai putere să gătești. Eu m-am mulțumit să-mi spui că ești bine.

— Nu vreau să vă simțiți vinovați. Eu v-am spus că mă descurc.

— Atunci de acum o să vorbim mai deschis. Tu ne spui ce poți face și ce nu, iar noi găsim împreună soluții.

În după-amiaza aceea, la ușa mea a bătut nepoata unei foste colege de fabrică, o tânără care locuia la câteva străzi distanță. Lucian o contactase prin mama ei, după ce aflase că stă aproape.

Venise cu două sacoșe de cumpărături și cu o caserolă de mâncare caldă de la un restaurant din apropiere.

— Tanti Saveta, băieții dumneavoastră m-au rugat să vă aduc astea și să vă întreb dacă aveți nevoie de ceva.

Mi-a pus cumpărăturile pe masă și m-a ajutat să le așez în frigider. Erau pâine, lapte, ouă, brânză, legume, fructe și câteva porții de mâncare pregătită.

Am vrut să-i dau bani pentru drum, dar mi-a spus că totul fusese plătit.

— Dacă aveți nevoie să cobor la farmacie sau la magazin zilele astea, mă puteți suna, mi-a spus. Am vorbit cu fiul dumneavoastră și i-am zis că pot trece pe aici.

După ce a plecat, am încălzit mâncarea și m-am așezat la masă. Era prima masă caldă după două zile.

Am făcut o fotografie, din obișnuință. Dar de data aceasta, înainte să i-o trimit lui Lucian, i-am scris că mâncarea fusese adusă de tânăra pe care o trimisese el.

Mi-a răspuns aproape imediat:

— Poftă bună, mamă. Mă bucur că ai ce mânca. Te sun diseară.

În weekend, băieții au vorbit între ei și au hotărât să nu mai lase lucrurile la întâmplare. Au stabilit să contribuie amândoi la cumpărăturile mele și să plătească, atunci când era nevoie, pentru mâncare pregătită și adusă acasă.

Nu voiau să depind numai de Felicia, mai ales că ea urma să aibă nevoie de odihnă după externare.

Lucian a reușit să-și ia câteva zile libere și a venit în România cu o săptămână înainte de Crăciun.

Când l-am văzut intrând pe ușă, cu geaca plină de picături de ploaie și cu un rucsac în spate, mi s-au înmuiat genunchii.

— Mamă, nu plânge. Am venit să stau câteva zile cu tine.

L-am îmbrățișat și am rămas așa o vreme.

În seara aceea am stat la masa din bucătărie și i-am arătat toate facturile, chitanțele de la farmacie și banii care îmi mai rămâneau din pensie.

Lucian nu a făcut observații despre cum îmi cheltuisem banii. A calculat împreună cu mine cât mă costau lucrurile de care aveam nevoie și m-a întrebat ce ajutor aș accepta.

— Mamă, nu vreau să-ți iau banii din mână și nici să hotărăsc eu totul pentru tine. Dar vreau să știu că ai mâncare și medicamente, chiar dacă noi suntem departe.

— Mie mi-a fost frică să nu ajung o obligație pentru voi.

— Ești mama noastră. Faptul că te ajutăm nu înseamnă că ești o povară. Dar trebuie să ne lași să știm când îți este greu.

I-am spus că mă supără genunchiul și că uneori amân cumpărăturile fiindcă mi-e teamă să cobor scările cu sacoșe grele.

A doua zi, Lucian m-a însoțit la medic. Am discutat despre durere și despre ce puteam face ca să mă deplasez mai ușor. Apoi am trecut pe la magazin și am cumpărat lucrurile de care aveam nevoie pentru sărbători.

Nu am cumpărat cine știe ce bunătăți. Am luat carne pentru o supă, legume, câteva fructe și ingredientele pentru prăjitura pe care o făceam când băieții erau mici.

Lucian m-a ajutat să pregătesc masa. Eu îi spuneam ce să taie și cât să lase supa pe foc, iar el făcea treaba fără să se grăbească.

— Mamă, de ce nu mi-ai spus că Felicia te ajută de atâta vreme? m-a întrebat în timp ce curăța morcovii.

— Pentru că ea mi-a spus mereu că îmi întoarce un bine vechi. Știi că eu am avut grijă de fata ei când era mică.

— Știu. Îmi amintesc că venea după școală și mânca la noi.

— Felicia nu m-a făcut niciodată să mă simt neputincioasă. Îmi aducea mâncarea și spunea că a gătit prea mult. Așa am putut s-o primesc fără să-mi fie rușine.

Lucian a lăsat cuțitul pe tocător.

— A avut grijă de tine mai mult decât am știut noi.

— A avut. Și nu vreau să creadă că am uitat asta.

În aceeași zi am sunat-o pe Felicia la spital. Era mai bine și urma să fie externată curând.

— Tanti Saveta, a venit băiatul acasă? m-a întrebat.

— A venit, dragă. Și să știi că am mâncare în frigider cât pentru o săptămână.

A râs.

— Atunci pot să stau și eu liniștită.

— Tu să te faci bine. Când vii acasă, nu mai gătești pentru mine. De data asta te aștept eu cu o supă.

Felicia a fost externată cu două zile înainte de Crăciun. Fiica ei a adus-o acasă și a ajutat-o să se instaleze.

În seara aceea, Lucian a dus până la ușa ei o cratiță cu supă și o pâine proaspătă. Eu am mers alături de el, sprijinindu-mă de brațul lui.

Felicia ne-a deschis ușa și s-a uitat mirată la cratiță.

— Ce-i asta, tanti Saveta?

— Supă de pui. Am făcut-o eu, cu ajutorul băiatului. Acum îți aduc eu mâncare.

— Dar nu trebuia să vă obosiți!

— Nici tu nu trebuia să-mi gătești aproape un an. Și totuși ai făcut-o.

Felicia s-a uitat la Lucian, apoi la mine. Avea ochii umezi.

— Eu n-am uitat că mi-ați crescut fata după școală. Dacă nu erați dumneavoastră, nu știu cum m-aș fi descurcat atunci.

— Și eu nu uit că mi-ai bătut la ușă în fiecare seară, i-am răspuns.

Lucian i-a mulțumit pentru tot ce făcuse pentru mine. I-a spus că el și Ciprian organizaseră cumpărăturile și că, de acum înainte, nu mai trebuia să se îngrijească zilnic de mesele mele.

— Vreau să rămâneți vecine și prietene, nu să simțiți că trebuie să aveți grijă de mama în locul nostru, i-a spus.

Felicia a încuviințat și ne-a poftit înăuntru. Am stat puțin de vorbă, apoi am plecat ca să o lăsăm să se odihnească.

În Ajunul Crăciunului, am mâncat împreună cu Lucian și am vorbit prin apel video cu Ciprian, cu nora mea și cu nepoții din Belgia.

Le-am arătat supa, friptura și prăjitura pe care o pregătiserăm.

— Mamă, arată minunat! a spus Ciprian. Tu le-ai făcut?

Am zâmbit.

— Supa am făcut-o împreună cu Lucian, friptura a făcut-o el, iar prăjitura am pregătit-o eu, dar m-a ajutat să scot tava din cuptor.

— Așa să ne spui de acum înainte, a răspuns băiatul. Cine a gătit și cum te simți, nu doar ce ai în farfurie.

După Crăciun, Lucian s-a întors în Spania. Înainte să plece, a pus pe frigider o foaie cu numerele de telefon ale persoanelor pe care le puteam suna dacă aveam nevoie de ajutor.

El și Ciprian stabiliseră să-mi comande regulat cumpărături și să mă sune mai des, fără să se bazeze numai pe fotografiile trimise de mine.

La început mi-a fost greu să accept. Când primeam sacoșele, aveam impulsul să le spun că nu trebuia să cheltuiască bani pentru mine.

Dar într-o seară, când Ciprian m-a întrebat dacă mai am medicamente și dacă mă doare genunchiul, i-am răspuns sincer. Nu i-am spus că totul este bine doar ca să închid discuția.

Felicia și-a revenit treptat. Nu a mai fost nevoie să-mi aducă mâncare în fiecare seară, dar am păstrat obiceiul de a ne vizita.

Uneori făceam eu ceaiul, alteori ea aducea câteva felii de prăjitură. Stăteam la masa din bucătărie și povesteam despre copiii noștri, despre vecinii vechi și despre anii în care eram amândouă mai tinere.

Într-o duminică, Lucian m-a sunat și m-a întrebat ce am mâncat.

— Astăzi am supă de legume, i-am spus.

— Ai făcut-o tu?

— Nu, mamă. Am primit-o ieri, odată cu cumpărăturile. Am încălzit-o și am mâncat bine.

— Și te simți bine?

— Da. Numai genunchiul mă mai supără puțin.

Am vorbit apoi despre medic, despre nepoți și despre când aveau să vină din nou în România.

După ce am închis, am privit farfuria de pe masă. Era plină, ca în fotografiile pe care le trimisesem atâtea luni.

Diferența era că acum băieții mei știau de unde venea mâncarea și cât ajutor îmi trebuia ca să o am.

Iar eu nu mai simțeam nevoia să le arăt numai farfuria plină. Puteam să le spun și când frigiderul era gol.