Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin s-a uitat spre grătar, apoi din nou la mine. Geta îl striga să vină să întoarcă friptura, dar el a rămas lângă poartă.
— Mamă, nu poți să mă întrebi așa ceva tocmai acum. N-am spus niciodată să nu mai vii.
— Atunci spune-mi când pot să vin, Florin. Când ai timp să stai și cu mine o jumătate de oră?
— Puteai să mă suni înainte. Astăzi am făcut alte planuri.
— Am înțeles. Nu trebuia să vin neanunțată.
Mi-am coborât privirea spre oala pe care încă o țineam. Era grea, iar mânerele începuseră să mă doară în palme.
Florin a întins mâna spre ea.
— Hai, dă-mi-o și du-te acasă să te odihnești. Te sun eu mâine.
— Lasă, o pun aici.
Am așezat oala pe masa mică de lângă poartă și am potrivit prosopul peste capac. Nu voiam să-l oblig să mă invite la masă. Nici să stau în curte, printre oameni care nu se așteptaseră să mă vadă.
— Bine, mamă. Vorbim mâine, a spus el.
Mihaela a ieșit din casă chiar când mă pregăteam să plec.
— Rodica, nu rămâneți măcar la o cafea?
— Mulțumesc, Mihaela. Am ceva de făcut acasă.
Nu era adevărat. Nu mă aștepta nimeni și nu aveam nimic urgent de făcut. Dar dacă aș fi rămas, știam că aș fi stat cu ochii la ceas, încercând să nu deranjez.
Am ieșit pe poartă și am pornit spre casă.
Pe drum am trecut pe lângă un magazin unde oamenii cumpărau dulciuri pentru Moș Nicolae. O femeie își ținea nepoțelul de mână și îl întreba ce ciocolată preferă. Mi-am amintit cum îl duceam pe Florin la același magazin când era mic.
Pe atunci, dacă aveam bani pentru o singură ciocolată, o cumpăram pentru el. Eu spuneam că nu-mi place ciocolata, deși îmi plăcea.
Acasă, mi-am scos paltonul și am intrat în bucătărie. Pe masă rămăseseră câteva foi de varză și un castron în care amestecasem umplutura. Le-am strâns, am spălat vasele și am pus apă la încălzit pentru ceai.
Abia când m-am așezat am început să plâng.
Nu pentru sarmale. Știam că Florin nu mai era copil și că avea dreptul să mănânce ce-i plăcea. Nici pentru faptul că petrecea sărbătorile cu familia soției. Geta era o femeie cumsecade și nu-mi făcuse niciodată vreun rău.
Plângeam fiindcă fiul meu nu părea să înțeleagă că venisem să-l văd.
De câțiva ani, vizitele noastre se scurtaseră tot mai mult. Când venea la mine, mă întreba dacă am nevoie de ceva, se uita la telefon și pleca. Când mergeam eu la el, aveau aproape întotdeauna altceva de făcut.
Nu știam când ajunseserăm să ne purtăm ca doi oameni care se cunosc, dar nu mai au despre ce vorbi.
Seara, pe la opt, m-a sunat Florin.
— Mamă, de ce ai lăsat oala afară?
— Unde voiai s-o las? Mi-ai spus să o pun lângă poartă.
— Am crezut că o bagi în frigider. Am găsit-o acum, când am ieșit să închid poarta. E rece toată.
— A fost frig astăzi.
— Puteai măcar să-mi spui că pleci fără să intri.
Am lăsat cana pe masă.
— Florin, ți-am spus că plec. Mi-ai răspuns că mă suni mâine.
A tăcut câteva clipe.
— Bine, dar ai plecat supărată.
— Da, am plecat supărată.
— Pentru că n-am mâncat sarmalele?
— Nu. Pentru că nu ai avut timp nici să mă întrebi ce mai fac.
— Mamă, aveam musafiri.
— Știu. Dar eu sunt mama ta. Nu cred că era atât de greu să stai cinci minute lângă mine.
Florin a oftat.
— Iar ajungem la discuția asta. Tu nu înțelegi că eu am acum familia mea?
— Ba înțeleg foarte bine. Și mă bucur că o ai. Dar faptul că ai familia ta nu înseamnă că eu am încetat să exist.
Nu mi-a răspuns imediat. Se auzeau voci în spatele lui, apoi o ușă care se închidea.
— Mamă, tu te-ai supărat de când am început să petrec mai mult timp cu Geta.
— Nu m-am supărat pe Geta. Niciodată.
— Atunci de ce îmi amintești mereu că m-ai crescut singură?
Întrebarea m-a surprins.
— Nu ți-am cerut niciodată să-mi plătești pentru asta.
— Nu, dar de fiecare dată când nu fac ce vrei tu, îmi spui cât ai muncit pentru mine.
M-am uitat spre fotografia lui de pe perete. Era făcută la nunta lui, cu doisprezece ani în urmă.
— Florin, eu am muncit mult, asta este adevărat. Dar nu vreau să te simți dator. Vreau doar să mai avem o relație.
— Și eu vreau. Numai că tu nu înțelegi că lucrurile s-au schimbat.
— Atunci ajută-mă să înțeleg. Spune-mi când ai vrea să ne vedem, ce ai vrea să facem împreună. Pentru că eu nu mai știu cum să mă apropii de tine.
Florin a rămas tăcut. Apoi mi-a spus ceva ce nu auzisem niciodată de la el.
— Când eram mic, te așteptam în fiecare seară să vii de la fabrică. Uneori adormeam înainte să ajungi. Și când veneai, erai atât de obosită încât nu mai aveai chef să vorbești cu mine.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Știu, Florin. Îmi pare rău pentru serile acelea.
— La Geta, când mergem, găsesc mereu pe cineva acasă. Stăm la masă, vorbim, râdem. Acolo nu trebuie să aștept pe nimeni.
Am ascultat fără să-l întrerup. Nu știam că își amintea atât de apăsat anii aceia.
— Eu credeam că înțelegi de ce lipseam, i-am spus.
— Înțeleg acum. Dar când aveam zece ani, nu înțelegeam.
— Ai dreptate. Un copil nu trebuie să înțeleagă toate grijile părinților.
Am rămas amândoi tăcuți.
— Dar nici eu nu puteam să fiu în două locuri deodată, am continuat. Dacă nu mergeam la fabrică, nu aveam din ce plăti casa. Aș fi vrut să fiu mai mult lângă tine. Nu mi-a fost bine să te las singur.
— Știu, mamă.
— Și totuși, când ai spus despre Geta că este mama ta adevărată, m-a durut. Nu pentru că o iubești, ci pentru că am simțit că toți anii noștri împreună nu mai înseamnă nimic.
Florin a rămas câteva secunde fără să vorbească.
— N-am vrut să spun că tu nu ești mama mea.
— Dar asta am auzit eu.
— Mă refeream la felul în care mă simt la ei acasă.
— Atunci poate ar fi trebuit să spui asta. Geta poate să fie importantă pentru tine fără să mă înlocuiască pe mine.
Am încheiat convorbirea fără să ne certăm, dar nici fără să rezolvăm totul. Florin mi-a spus că mă va suna peste câteva zile. De data aceasta nu l-am rugat să vină și nici nu i-am propus să-i mai pregătesc ceva.
În săptămâna următoare, m-a sunat de două ori. Prima dată m-a întrebat dacă sunt bine. A doua oară a vrut să știe ce mai fac la pensie, dacă mă plictisesc și dacă mă mai întâlnesc cu fostele colege.
I-am răspuns că mă văzusem cu una dintre ele și că urma să mergem împreună la un mic târg de Crăciun.
— Nu știam că mai ieși cu ele, a spus.
— Nici n-ai mai întrebat de mult.
N-a încercat să se apere. Mi-a spus doar că se bucură.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, Florin a venit la mine într-o după-amiază. Nu m-a anunțat decât cu o jumătate de oră înainte, întrebând dacă sunt acasă.
A intrat în bucătărie cu oala mea de sarmale, spălată și pusă într-o sacoșă.
— Ți-am adus-o înapoi, mamă.
— Mulțumesc. Vrei o cafea?
— Da. Dacă ai timp, aș vrea să stăm puțin de vorbă.
Am pus apa la încălzit și m-am așezat în fața lui.
Florin s-a uitat prin bucătărie, apoi la fotografia de pe perete.
— Mai ții poza asta?
— Îmi place cum ai ieșit în ea.
A zâmbit.
— Mihaela spune că eram foarte slab atunci.
Am râs amândoi. Apoi Florin a devenit serios.
— Mamă, m-am gândit la ce mi-ai spus la telefon. Cred că am fost nedrept cu tine.
Nu l-am întrerupt.
— La Geta mă simt bine. M-a primit mereu cu drag și m-a ajutat mult. Dar asta nu înseamnă că tu n-ai fost mama mea. Am spus niște lucruri urâte fără să mă gândesc ce înseamnă pentru tine.
— Nu vreau să te îndepărtezi de ea, Florin.
— Știu. Și nici nu am de gând. Dar vreau să încetez să vă mai compar.
A luat cana de cafea și a rămas puțin cu ea în mâini.
— Și mai vreau să-ți spun ceva. Când eram mic, eram supărat că nu erai acasă. Dar acum îmi dau seama că și tu ai fi vrut să fii. Nu știu de ce mi-a fost atât de greu să accept ambele lucruri.
— Pentru că amândouă sunt adevărate, i-am spus. Ți-a fost dor de mine și eu am muncit ca să te cresc. Un lucru nu-l șterge pe celălalt.
Florin a încuviințat.
Am stat aproape două ore la masă. Mi-a povestit despre serviciu, despre planurile lui cu Mihaela și despre lucruri mărunte pe care nu le mai discutaserăm de ani buni.
La un moment dat m-a întrebat dacă mai țin minte cum făceam sarmalele când era mic. I-am spus că rețeta nu se schimbase prea mult, doar că acum puneam mai puțină sare.
— Mamă, nu vreau să mai faci o oală întreagă numai pentru mine. Dar mi-ar plăcea să gătim cândva împreună. N-am învățat niciodată să le fac.
— Te învăț, i-am răspuns. Dar să știi că trebuie să ai răbdare la împăturit.
— Încerc.
Înainte să plece, m-a întrebat dacă vreau să merg la ei în ziua de Crăciun.
— Mihaela și Geta pregătesc masa. Ne-ar face plăcere să vii.
— Vin după-amiază, Florin. Dimineața am promis că merg cu două prietene la biserică și apoi bem o cafea împreună.
— Sigur, mamă. Vii când termini.
Nu mi-a cerut să aduc nimic.
De Crăciun am ajuns la ei după ora patru. Florin a ieșit la poartă înainte să apuc să sun. M-a îmbrățișat și mi-a luat paltonul, apoi m-a condus în casă.
Geta m-a întâmpinat cu aceeași căldură ca întotdeauna. Mihaela pregătise masa, iar eu m-am așezat lângă fiul meu.
Am mâncat, am vorbit și am râs. Nimeni nu m-a întrebat de ce n-am adus sarmale.
La plecare, Florin m-a condus până la poartă.
— Mamă, săptămâna viitoare pot să vin să mă înveți să fac sarmale?
— Poți. Dar de data asta le facem împreună, de la început până la sfârșit.
— Așa facem.
M-a îmbrățișat și a așteptat până am pornit spre casă.
Nu uitasem ziua de Moș Nicolae și nici cuvintele care mă duruseră. Dar Florin începuse să facă loc pentru mine în viața lui, nu doar la masa de sărbători.
Iar eu nu mai trebuia să mă trezesc la șase dimineața și să gătesc o oală întreagă ca să am un motiv să-mi văd fiul.