“Bravo, băiatul tatii, ia 10!” a strigat soțul meu în mijlocul serbării de Crăciun, după ce venise băut la școală. Fiul nostru de zece ani îl rugase să nu facă asta

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nu știam ce să-i răspund lui Dinu. Mă privea de pe marginea patului, cu caietul de colinde strâns la piept, așteptând o promisiune pe care să se poată baza.

— Dinu, nu pot să-ți promit că tata nu va veni. Dar îți promit că nu-l voi lăsa să intre în sală dacă vine băut. Și o să vorbesc cu învățătoarea, ca să știe ce te îngrijorează.

— Dar dacă începe iar să strige?

— Atunci va trebui să plece. Nu tu.

Băiatul a rămas câteva clipe pe gânduri.

— Eu nu mai colind, dacă tata vine beat.

A spus-o atât de hotărât, încât am înțeles că nu încerca să mă convingă să-i fac pe plac. Îi era teamă să nu treacă din nou prin ce pățise în fața colegilor.

Dinspre ușă s-a auzit un zgomot. M-am întors și l-am văzut pe Viorel în prag.

Nu știu de cât timp stătea acolo. Avea telecomanda în mână și se uita la fiul nostru.

— Dinu, chiar nu mai vrei să cânți pentru că am strigat eu?

— Nu pentru că ai strigat, a răspuns băiatul. Pentru că ai venit beat. Și toți au râs de mine.

Viorel a deschis gura, dar Dinu a continuat:

— Eu te-am rugat să nu faci asta. Mi-ai promis, tati.

Soțul meu a lăsat telecomanda pe dulapul de lângă ușă.

— Știu că ți-am promis.

— Atunci de ce ai băut?

Viorel s-a uitat la mine, parcă așteptând să-l ajut cu un răspuns. Nu am spus nimic.

— Am făcut o prostie, Dinu. M-am întâlnit cu niște cunoscuți și am băut. Am crezut că pot să vin la serbare și să mă port normal.

— Dar nu te-ai purtat normal.

— Nu, a recunoscut el. Nu m-am purtat.

Dinu a pus caietul pe noptieră.

— Mâine nu vreau să mai pățesc la fel.

— N-o să mai pățești.

— Și ieri ai promis.

Viorel n-a mai avut ce să spună.

I-am făcut semn să ieșim în sufragerie. Dinu avea nevoie să se liniștească, nu să asculte încă o discuție despre băutură.

În bucătărie, Viorel s-a așezat la masă și și-a frecat fața cu palmele.

— Nu credeam că l-am făcut să sufere atât, mi-a spus.

— L-ai văzut plângând pe scenă. Ce credeai că simte?

— Am crezut că s-a speriat pentru că toată lumea s-a uitat la el.

— Tocmai asta s-a întâmplat. Toată lumea s-a uitat la el din cauza ta.

Am tras scaunul din fața lui.

— Viorel, băiatul nostru a repetat trei săptămâni. Știa fiecare vers. Era atât de bucuros că învățătoarea îl alesese să cânte singur. Astăzi a ajuns să spună că nu mai vrea să colinde niciodată.

— Oana, îmi pare rău.

— Nu mie trebuie să-mi spui asta. Dar nici nu e suficient să-i ceri iertare și mâine să faci același lucru.

Viorel a rămas cu privirea în masă.

— Vreau să merg mâine la serbare.

— Dinu nu vrea să vii dacă ai băut. Și are dreptul să se simtă în siguranță la școală.

— Nu beau. Îți promit.

— Nu mai vreau să-i cer copilului să creadă în promisiunile tale. Dacă vrei să mergi, trebuie să vorbim cu învățătoarea și să respecți ce hotărăște ea.

— Bine. Vorbim.

În seara aceea, Viorel n-a mai deschis televizorul. A strâns farfuriile de la cină, apoi a rămas în bucătărie. Eu am intrat la Dinu să-i pregătesc hainele pentru a doua zi.

Băiatul m-a întrebat dacă tatăl lui era supărat.

— Nu pe tine, i-am răspuns. A înțeles că a greșit.

— Și mâine ce face?

— Întâi o să vorbim cu doamna învățătoare. Tu nu trebuie să hotărăști în seara asta dacă vrei să cânți.

Dinu a încuviințat. Înainte să sting lumina, mi-a cerut să las caietul cu versuri pe birou, nu în ghiozdan.

Dimineața, Viorel s-a trezit înaintea noastră. Când am intrat în bucătărie, pregătea ceaiul și avea pe masă cămașa albă pe care o purta numai la ocazii.

— Poți să-mi spui unde este fierul de călcat? m-a întrebat.

— În dulapul de pe hol.

A călcat singur cămașa, și-a curățat pantofii și s-a bărbierit. Nu i-am spus că arată bine. Nu hainele fuseseră problema cu o zi înainte.

După micul dejun, am sunat-o pe învățătoare. I-am explicat că Dinu se teme să nu fie umilit din nou și că Viorel ar dori să participe la a doua reprezentație.

— Doamnă Oana, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat ieri, mi-a spus. Tatăl poate veni dacă este treaz și respectă liniștea spectacolului. Dacă se repetă incidentul, va trebui să părăsească sala.

Am rugat-o să vorbească și cu Dinu înainte de serbare, fără să-l oblige să cânte.

La școală, Viorel a rămas în hol, iar eu l-am însoțit pe băiat până la clasă. Învățătoarea l-a primit și l-a întrebat dacă vrea să repete fragmentul lui.

— Nu știu dacă pot, a răspuns Dinu.

— Nu trebuie să hotărăști acum. Dacă vrei, cânți. Dacă nu, intri odată cu ceilalți copii.

Dinu s-a uitat la mine.

— Tata a venit?

— Da. Este în hol. A vorbit cu doamna și știe că trebuie să stea liniștit.

— A băut?

— Nu. Astăzi a venit treaz.

Băiatul a dat din cap și s-a dus lângă colegii lui.

Înainte să înceapă serbarea, Viorel s-a apropiat de învățătoare. I-a cerut scuze pentru ziua precedentă și i-a spus că va sta în ultimul rând.

— Vă rog să înțelegeți că pentru copii este un moment important, i-a răspuns ea. Au muncit mult și au nevoie să fie ascultați.

— Am înțeles. Nu se mai repetă.

Am intrat împreună în sală. Viorel s-a așezat pe ultimul rând, lângă perete. Eu am ales un scaun mai în față, de unde puteam vedea bine scena.

În jurul nostru, părinții își pregăteau telefoanele pentru filmat. Unii vorbeau în șoaptă, alții căutau locuri pentru bunici. Era aceeași sală, cu aceleași decorațiuni, dar eu aveam impresia că trecuse o lună de la serbarea de ieri.

Copiii au intrat în rânduri și au început programul.

Dinu era la locul lui, în cămașa albă. Își ținea mâinile pe lângă corp și privea spre învățătoare.

Când a venit momentul colindului, l-am văzut căutând ceva cu privirea prin sală.

S-a uitat spre ultimul rând.

Viorel stătea nemișcat, cu mâinile împreunate pe genunchi. Nu i-a făcut semn și nu a încercat să-i atragă atenția.

Învățătoarea s-a apropiat de Dinu și i-a șoptit câteva cuvinte. Băiatul a încuviințat, apoi a făcut un pas înainte.

A început să cânte.

Primele cuvinte i-au ieșit mai încet decât la repetițiile de acasă. Apoi vocea i s-a întărit. A terminat prima strofă fără să se oprească, iar ceilalți copii au continuat colindul.

Am simțit că îmi dau lacrimile, dar am rămas cu ochii la el până la sfârșit.

Viorel nu a strigat nimic.

Când spectacolul s-a terminat, a aplaudat împreună cu ceilalți părinți. Nu s-a ridicat înaintea tuturor și nu a încercat să ajungă primul la copil.

L-am găsit pe Dinu în clasă, strângându-și lucrurile. Când ne-a văzut, a venit spre mine și m-a îmbrățișat.

— Ai cântat foarte frumos, i-am spus.

— La început mi-a fost frică.

— Am văzut. Dar ai reușit să termini.

Viorel stătea la câțiva pași de noi.

— Dinu, pot să-ți spun ceva?

Băiatul s-a întors spre el.

— Te-am ascultat până la capăt. Mi-a plăcut mult cum ai cântat.

— Te-am văzut în ultimul rând, a răspuns Dinu.

— Știu.

— Și m-am bucurat că n-ai strigat.

Viorel a încuviințat.

— Îmi pare rău pentru ieri. Te-am făcut de rușine și ți-am stricat serbarea. N-ar fi trebuit să beau și n-ar fi trebuit să strig. Tu nu ai greșit cu nimic.

Dinu și-a potrivit ghiozdanul pe umăr.

— Eu vreau să mai vii la serbări, tati. Dar să vii așa.

— O să fac tot ce pot ca să fie așa. Și o să caut ajutor, fiindcă am văzut că nu reușesc singur.

Băiatul nu i-a răspuns imediat. Apoi i-a întins caietul cu versuri.

— Vrei să vezi ce colind am cântat?

Viorel l-a luat și s-a uitat la pagina deschisă. Au rămas câteva minute lângă bancă, vorbind despre cântec.

Pe drumul spre casă, Dinu a fost mai vorbăreț decât în ziua precedentă. Mi-a povestit că învățătoarea îl felicitase și că un coleg îi spusese că a cântat mai bine decât la repetiții.

Viorel l-a ascultat fără să-l întrerupă.

Seara, după ce Dinu s-a culcat, am rămas cu soțul meu în bucătărie.

— Oana, astăzi am fost treaz. Și am văzut cât de altfel s-a purtat Dinu cu mine.

— Pentru că astăzi ai făcut ce i-ai promis. Dar o singură zi nu șterge ce s-a întâmplat ieri.

— Știu.

— Viorel, băiatul nostru nu trebuie să stea la fiecare serbare cu teama că vei veni băut. Nici eu nu mai pot să verific mereu unde ești și cât ai băut.

A rămas tăcut, apoi mi-a spus că de mai multe ori încercase să se oprească, dar după câteva zile începea din nou.

— Atunci ai nevoie de ajutor, i-am răspuns. Nu de încă o promisiune făcută la masa din bucătărie.

Luni dimineață, Viorel și-a făcut programare la medicul de familie. A vorbit deschis despre cât și cât de des bea, iar medicul i-a recomandat o evaluare de specialitate și i-a explicat cum poate primi sprijin în siguranță.

Nu a fost ușor. Au existat zile în care Viorel era iritat și zile în care îi era rușine să vorbească despre ce se întâmplase. Dar a mers la consultație și a început să urmeze recomandările primite.

Eu nu i-am spus lui Dinu că tatăl lui se vindecase. I-am explicat doar că Viorel a început să ceară ajutor pentru problema cu băutura și că responsabilitatea de a se face bine este a adulților.

În Ajunul Crăciunului, Dinu a scos singur caietul cu colinde din sertar.

Eu pregăteam masa, iar Viorel așeza farfuriile. Băiatul a venit în bucătărie și ne-a întrebat dacă vrem să ascultăm colindul de la serbare.

— Sigur că vrem, i-am spus.

Dinu s-a așezat lângă bradul mic din sufragerie și a început să cânte.

Viorel a lăsat farfuriile pe masă, s-a așezat pe canapea și l-a ascultat. Nu a făcut glume și nu a încercat să cânte peste el.

Când Dinu a terminat, tatăl lui a aplaudat încet.

— Mi-a plăcut, băiete. Mulțumesc că ne-ai cântat.

Dinu a zâmbit și a pus caietul deoparte.

În seara aceea nu am vorbit despre serbarea stricată și nici despre promisiunile făcute. Am stat împreună, am mâncat și am ascultat colinde.

Nu știam dacă Viorel va reuși să-și schimbe viața așa cum își dorea. Avea încă mult de muncit, iar încrederea lui Dinu trebuia recâștigată prin fapte, nu prin vorbe.

Dar băiatul nostru cântase din nou, de bunăvoie, în propria casă. Și, pentru prima dată după multă vreme, nu se mai uitase îngrijorat spre tatăl lui înainte să înceapă.