“De unde ai bani de lemne?” m-a întrebat vecinul într-o dimineață geroasă. Aveam 46 de ani și creșteam singură un băiat de 15 ani. În curte apăruse un transport de lemne pe care nu-l comandasem, iar când vecinul mi-a spus cine îl plătise, am simțit că nu mai pot sta în picioare.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tudor și-a apropiat scaunul de masă și s-a uitat când la mine, când la telefonul pe care domnul Sandu îl lăsase între noi.

— Mamă, ascultă-mă puțin. Eu pot să folosesc calculatorul de la școală pentru ce nu merge pe telefonul vechi. Am vorbit deja cu un coleg. Nu trebuie să dai înapoi lemnele.

— Și de ce n-ai discutat cu mine înainte să faci toate astea?

— Pentru că știam că o să-mi spui că te descurci. Așa îmi spui mereu.

Nu puteam să-l contrazic. De fiecare dată când mă întreba dacă avem bani, dacă ne ajung lemnele sau dacă trebuie să mai lucrez seara, îi răspundeam că mă descurc. Voiam să-l feresc de griji, dar el trăia în aceeași casă și vedea tot.

Domnul Sandu s-a ridicat de pe scaun.

— Eu vă las să vorbiți. Telefonul rămâne aici până luni. Nu l-am dat încă nevestei și nici n-am mutat ceva pe el. Dacă găsiți banii, îl luați înapoi.

— Vă mulțumesc, i-am spus. Și îmi pare rău că v-am pus într-o situație neplăcută.

— Nu dumneata m-ai pus, Sorina. Dar nici băiatul n-a făcut-o cu gând rău.

L-am condus până la poartă. Înainte să plece, s-a uitat la lemnele stivuite lângă magazie.

— Să le folosiți cu sănătate. Pentru asta au fost cumpărate.

Când m-am întors în bucătărie, Tudor stătea tot la masă. Telefonul era lângă el, dar nu se atinsese de aparat.

— Ești supărată pe mine? m-a întrebat.

— Sunt supărată că m-ai mințit. Și sunt îngrijorată că ai renunțat la ceva important pentru tine fără să-mi spui.

— Dar lemnele ne trebuiau.

— Știu că ne trebuiau.

M-am așezat lângă el. Încercam să găsesc cuvintele potrivite, fiindcă nu voiam să creadă că nu apreciez ce făcuse.

— Tudor, tu ai cincisprezece ani. Treaba ta este să mergi la școală, să înveți, să ai prieteni. Nu să te gândești cum încălzim casa.

— Dar dacă nu mă gândeam eu, cine se gândea?

Întrebarea lui m-a durut. Nu era spusă cu reproș. Chiar voia să știe ce altă soluție aveam.

— Eu mă gândeam, i-am răspuns. Numai că nu reușisem încă să strâng banii.

— Știu, mamă. Te-am auzit când vorbeai la telefon cu tanti Doina și îi spuneai că nu mai poți lua alte comenzi până nu termini ce ai deja.

Am privit spre mașina de cusut, așezată în colțul bucătăriei. În ultima lună lucrasem aproape în fiecare seară, după cele opt ore de la croitorie.

— Și te-am văzut într-o noapte, a continuat el. Ai pus ultimul lemn mare în soba mea, apoi ai venit aici și ai stat cu pătura pe umeri. Credeai că dorm.

Mi-am amintit noaptea aceea. Tudor avusese un test a doua zi și voiam să poată învăța într-o cameră caldă. Eu terminasem o comandă la lumina veiozei, cu mâinile aproape amorțite.

— Nu trebuia să te îngrijorezi pentru mine, i-am spus.

— Dar îmi făceam griji, mamă. Nu puteam să mă prefac că nu văd.

Mi-au dat lacrimile. Le-am șters repede, însă Tudor a observat.

— N-am vrut să te fac să plângi.

— Nu plâng pentru că ai cumpărat lemne. Plâng pentru că ai crezut că trebuie să te descurci singur cu o problemă atât de mare.

El a lăsat privirea în jos.

— M-am gândit că telefonul pot să-l cumpăr iar, când o să muncesc. Dar frigul era acum.

L-am îmbrățișat și am rămas așa câteva clipe. Apoi am luat telefonul de pe masă și l-am pus în sertarul meu.

— Nu hotărâm astăzi că renunți la el. Până luni încerc să găsesc banii.

— De unde, mamă?

— Nu știu încă. Dar vreau să încerc.

În ziua aceea am sunat-o pe sora mea, Doina. Locuia la câteva sate distanță și avea și ea destule cheltuieli. I-am explicat ce se întâmplase, fără să ascund faptul că Tudor vânduse telefonul.

— Pot să-ți dau trei sute de lei, mi-a spus. Mai mult nu am acum. Mi-i dai când poți.

— Îți mulțumesc, Doina. O să încerc să fac rost și de restul.

Mai aveam puțin peste o sută de lei în portofel. Cu banii de la sora mea ajungeam la patru sute și ceva. Îmi lipseau aproape trei sute.

M-am gândit la patroana croitoriei. Aveam de terminat două fuste și o rochie pentru o clientă care urma să vină marți. Dacă aș fi predat lucrările mai devreme, poate aș fi putut primi un avans.

Sâmbătă după-amiază am mers la atelier și am discutat cu doamna care îl conducea. I-am spus că am o cheltuială urgentă și am întrebat dacă îmi poate plăti în avans comenzile aproape terminate.

— Sorina, pot să-ți dau două sute cincizeci de lei, mi-a răspuns. Dar trebuie să termini lucrările până luni dimineață.

Am acceptat. Știam că mă așteptau două seri lungi la mașina de cusut, însă era o soluție pe care o puteam duce la capăt.

Duminică, Tudor a vrut să mă ajute. I-am dat să sorteze nasturii și să împăturească materialele rămase. Nu l-am lăsat să stea până târziu, fiindcă luni avea școală.

— Mamă, nu vreau să te îmbolnăvești muncind pentru telefonul meu, mi-a spus înainte de culcare.

— Am aproape terminat. Și nu fac asta numai pentru telefon. Vreau să îndreptăm lucrurile fără să pierdem ceva de care ai nevoie.

Luni dimineață am predat comenzile, am primit avansul și am trecut pe la Doina după banii promiși. Am completat suma din economiile rămase, păstrând numai cât îmi trebuia pentru pâine și câteva cumpărături.

Apoi l-am sunat pe domnul Sandu.

— Am făcut rost de cei șapte sute de lei. Puteți veni după-amiază?

— Sigur, Sorina. Mă bucur că ați găsit o soluție.

Când Tudor s-a întors de la școală, i-am spus că vecinul urma să vină. Nu i-am explicat imediat de ce. Am vrut să fie de față când încheiam înțelegerea.

Domnul Sandu a sosit pe la patru. I-am pus pe masă cele șapte sute de lei și i-am mulțumit că acceptase să aștepte.

— Îmi pare rău că ați făcut atâtea drumuri pentru noi, i-am spus.

— Lasă, Sorina. Important este că s-a rezolvat.

A numărat banii, apoi a împins telefonul spre Tudor.

— E al tău din nou. Și data viitoare, când ai o problemă, vorbește întâi cu mama ta.

— Am înțeles, domnule Sandu. Îmi pare rău că v-am spus că mama știa.

— Bine că ai recunoscut.

După plecarea vecinului, am luat telefonul și i l-am întins băiatului. Alături i-am pus chitanța pe care o scrisesem pentru banii restituiți, ca să înțeleagă că vânzarea fusese anulată.

— Poftim, Tudor. Telefonul este iar al tău. Am înapoiat toți banii domnului Sandu.

Băiatul s-a uitat la aparat, apoi la mine.

— Dar ai muncit tot weekendul ca să-l recuperezi.

— Am primit un avans și m-a ajutat și mătușa ta. O să-i dau banii înapoi treptat. Tu nu trebuie să rămâi fără telefon pentru că n-am avut eu bani de lemne.

— Mamă, nu mă supăram dacă rămânea la domnul Sandu.

— Știu. Dar lemnele se termină, iar tu ai nevoie de telefon ca să înveți.

Tudor a rămas câteva clipe tăcut. Apoi a pus telefonul pe masă și m-a privit.

— Mamă, eu am învățat deja ce trebuia: că ție ți-e frig.

Am început să plâng. Nu m-am mai ferit de el și nici n-am încercat să-i spun că totul era bine.

— Mi-a fost frig, Tudor. Și mi-a fost greu. Dar nu vreau să-ți fie ție greu în locul meu.

— Nu vreau nici eu să-ți fie greu singură.

L-am strâns în brațe. Era aproape cât mine de înalt și, pentru o clipă, mi-am amintit de băiețelul care venea la mine cu genunchii juliți și mă ruga să-i repar pantalonii.

Acum încercase el să repare ceva pentru mine.

În seara aceea am stat amândoi lângă sobă și am vorbit despre bani. I-am arătat cât câștigam, cât plăteam pentru facturi și cât ne costa încălzirea casei. Nu ca să-i pun grijile pe umeri, ci ca să nu mai fie nevoit să ghicească ce se întâmplă.

Am stabilit că, atunci când avem o problemă, o discutăm înainte să luăm hotărâri importante. Tudor mi-a promis că nu va mai vinde lucruri fără să-mi spună. Eu i-am promis că nu-i voi mai răspunde mereu că mă descurc, dacă adevărul este altul.

În săptămâna următoare, am vorbit cu omul care ne adusese lemnele. Mi-a explicat cât ar costa următorul transport și a acceptat să-l plătesc în două tranșe, la date stabilite dinainte. Am trecut sumele în caietul în care îmi țineam cheltuielile, ca să știu exact ce aveam de strâns.

Am discutat și la croitorie despre comenzile suplimentare pe care le puteam prelua fără să lucrez în fiecare noapte. Nu era o soluție care să ne îmbogățească, dar mă ajuta să pregătesc restul iernii fără să aștept să rămânem iar fără lemne.

Tudor și-a recuperat materialele pentru școală și a continuat să învețe. Într-o după-amiază mi-a arătat un exercițiu de informatică pe care reușise să-l rezolve singur. Nu înțelegeam mare lucru din ce îmi explica, dar m-am bucurat să-l văd iar preocupat de școală.

Într-o seară de decembrie, am venit de la serviciu și l-am găsit în bucătărie, lângă sobă. Își făcea temele, iar pe masă avea telefonul și un caiet deschis.

— Ai pus tu lemne? l-am întrebat.

— Da, mamă. Două bucăți, cum mi-ai arătat. Mai sunt destule lângă perete.

Mi-am scos haina și m-am așezat lângă el. În bucătărie era cald, iar pe geam se vedeau primele urme de zăpadă.

— Ce ai de învățat pentru mâine?

— La matematică. Vrei să-ți arăt?

Am tras scaunul mai aproape și l-am ascultat explicându-mi problema. Din când în când se oprea să-mi arate ceva pe telefon, iar eu îl rugam să vorbească mai rar.

Lemnele cumpărate de el încă ne încălzeau casa. Telefonul era din nou al lui, iar datoria către Doina urma să o plătesc din salariile următoare.

Nu scăpasem de toate grijile iernii. Dar băiatul meu nu mai trebuia să aleagă între școală și căldura din casă.

Iar în seara aceea, în timp ce Tudor îmi explica o problemă de matematică lângă soba aprinsă, am putut să-l ascult fără să mă mai gândesc la câte lemne ne rămăseseră pentru dimineață.