Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan a rămas câteva clipe în fața mamei lui, care îl privea așteptând un răspuns. Eu stăteam în pragul camerei și nu știam dacă să plec sau să rămân.
— Mamă, nu am de ales între tine și Alina, a spus el în cele din urmă. Tu ești mama mea, ea este soția mea. Vă iubesc pe amândouă, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept orice spui.
— Deci o alegi pe ea!
— Nu. Îți spun că nu ai dreptul să o jignești. Și dacă ai fi în locul ei, tot așa aș proceda.
Tudorița s-a așezat pe marginea patului.
— Frumos am ajuns. Să-mi țină băiatul meu predici în casa lui.
— Nu-ți țin predici, mamă. Vreau să putem locui împreună fără să ne certăm în fiecare zi.
— Atunci lasă-mă să plec.
— Când se repară încălzirea, te duc eu acasă. Până atunci poți rămâne aici, dar trebuie să încetezi să o mai acuzi pe Alina pentru orice.
Soacra nu i-a răspuns. A tras geanta lângă pat și a început să scoată hainele pe care tocmai le împachetase.
Răzvan s-a întors spre mine.
— Alina, eu trebuie să plec la serviciu. Vorbim diseară, bine?
Am încuviințat. Nu voiam să continuăm discuția înainte să se liniștească toată lumea.
În ziua aceea, Tudorița aproape că n-a ieșit din cameră. A venit la bucătărie numai să-și facă un ceai și a mâncat singură, deși o invitasem la masă.
Eu mi-am văzut de treburile mele. Am plecat la cabinet, iar când m-am întors am pregătit cina și am pus câteva decorațiuni în sufragerie. Mai erau puține zile până la Crăciun și nu voiam să renunț la toate pregătirile din cauza unei certe.
Răzvan a venit acasă după șapte. A bătut la ușa mamei lui și a stat aproape o oră de vorbă cu ea. Nu am încercat să ascult. Am terminat de împachetat câteva cadouri și am pus masa.
Când au ieșit, Tudorița avea ochii roșii, dar nu părea că plânsese de curând.
— Am pus ciorbă la încălzit, i-am spus. Dacă vreți, mâncăm împreună.
— Nu mi-e foame, a răspuns ea.
A luat o cană cu apă și s-a întors în cameră.
După cină, l-am întrebat pe Răzvan ce discutaseră.
— Tot despre faptul că nu mai am timp pentru ea. I-am explicat că o sun, că merg s-o ajut când are nevoie și că nu trebuie să ne vedem zilnic ca să știe că țin la ea.
— Și ce a spus?
— Că înainte de nuntă eram altfel.
Am lăsat farfuria în chiuvetă.
— Răzvan, eu nu vreau să fiu motivul pentru care vă certați.
— Nu ești tu motivul. Mama trebuie să accepte că viața mea s-a schimbat. Și eu am lăsat-o prea mult timp să creadă că poate da vina pe tine.
Am apreciat că recunoștea asta. De multe ori, când soacra mă critica, el încercase să schimbe subiectul sau să facă o glumă. Crezuse că astfel păstrează liniștea, dar nemulțumirile se adunaseră.
În noaptea aceea m-am culcat mai devreme. Eram obosită și aveam o zi încărcată la cabinet.
Pe la două, m-am trezit auzind un zgomot pe hol. Nu era puternic, mai degrabă un foșnet, urmat de pași mici.
Răzvan dormea lângă mine.
Am crezut că soacra merge la baie, dar pașii s-au oprit chiar în dreptul ușii noastre.
M-am ridicat din pat și am ascultat.
Se auzea ceva atingând lemnul, apoi un zgomot scurt, ca atunci când cineva trage de o ață.
Am deschis încet ușa.
Tudorița era aplecată lângă toc. Purta halatul de casă și ținea în mână un cățel de usturoi legat cu ață roșie.
Când m-a văzut, s-a ridicat atât de repede încât aproape a scăpat usturoiul.
— Mamă? Ce faceți aici la ora asta?
— Nimic. Mă duceam să beau apă.
M-am uitat la mâna ei.
— Cu usturoiul?
A încercat să-l ascundă în buzunarul halatului.
— Mi-a rămas de dimineață.
Am aprins lumina de pe hol. Lângă tocul ușii noastre era deja legat un cățel de usturoi. Soacra tocmai îl fixase cu ața roșie.
— Dumneavoastră l-ați pus?
— Da. Și ce dacă?
— Dimineață mi-ați spus că nu are rost să puneți aici, fiindcă eu aduc relele în casă.
Tudorița a privit spre camera în care dormea Răzvan.
— Nu vorbi tare, că-l trezești.
— Nu vorbesc tare. Vreau doar să înțeleg.
A rămas cu usturoiul în mână, fără să știe ce să facă.
— Am pus și aici, ca să fie la toate ușile, a spus în cele din urmă.
— Dar de ce pe ascuns?
— Pentru că știam că o să râzi de mine.
— Nu am râs nici dimineață. V-am spus că puteți să vă păstrați obiceiurile. M-a durut numai ce ați spus despre mine.
Tudorița s-a sprijinit de dulapul îngust din hol.
— Așa făcea mama mea. Înainte de sărbători punea usturoi la toate ușile. Spunea că trebuie să ai grijă de oamenii din casă, chiar dacă nu te înțelegi cu ei.
— Și de mine vreți să aveți grijă?
Soacra a coborât privirea.
— Nu vreau să ți se întâmple nimic rău, Alina. Nici ție, nici lui Răzvan.
Am rămas surprinsă. Era prima dată când o auzeam spunând ceva atât de direct despre mine.
— Atunci de ce mi-ați spus că aduc nenorociri?
A tăcut multă vreme. Mă gândeam că se va supăra iar și se va întoarce în cameră, dar a rămas lângă dulap.
— Pentru că sunt o femeie proastă și încăpățânată, a spus încet. Și pentru că mi-e frică.
— De ce vă este frică?
— Că într-o zi Răzvan n-o să mai aibă nevoie de mine deloc.
Am tras un scaun din bucătărie și i l-am apropiat. Tudorița s-a așezat, iar eu am rămas lângă ușă.
— De când a murit tatăl lui, băiatul a fost tot ce am avut, a continuat ea. Îmi repara lucrurile prin casă, venea duminica, mă suna seara. Când avea o problemă, întâi pe mine mă întreba.
— Știu că ați fost apropiați.
— Acum te întreabă pe tine. Și e firesc, că ești nevasta lui. Dar eu nu știu ce să fac cu toate serile în care nu mai sună telefonul.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Când v-ați căsătorit, mi-am spus că o să mă obișnuiesc. Numai că, de fiecare dată când nu venea la mine, mă gândeam că tu nu-l lași. Era mai ușor să dau vina pe tine decât să recunosc că băiatul meu a crescut și are viața lui.
— Eu nu i-am interzis niciodată să vă viziteze.
— Știu. Răzvan mi-a spus asta și în seara asta. Mi-a spus că el hotărăște când vine și că nu e drept să te învinovățesc.
Tudorița și-a netezit halatul pe genunchi.
— Am stat în pat și m-am gândit la ce ți-am spus dimineață. Apoi mi-am amintit că tu m-ai chemat aici când mi s-a stricat încălzirea. Mi-ai făcut loc în dulap, mi-ai pregătit camera. Și eu te-am răsplătit cu vorbe urâte.
Am simțit că mi se umezeau ochii, dar am încercat să rămân liniștită.
— Nu trebuie să mă iubiți ca pe o fiică, i-am spus. Dar trebuie să mă respectați. Nu pot să locuiesc în propria casă întrebându-mă în fiecare dimineață ce am mai făcut greșit.
— Ai dreptate.
— Și nu vreau să vă despărțiți de Răzvan din cauza mea. Numai că relația dumneavoastră cu el trebuie să fie între voi doi. Eu nu pot să fiu vinovată pentru fiecare vizită pe care o amână.
Tudorița a încuviințat.
— Îmi pare rău, Alina. Pentru ce ți-am spus astăzi și pentru toate dățile când te-am criticat fără rost.
Nu i-am răspuns imediat. Scuzele ei însemnau ceva, dar aveam nevoie să văd că lucrurile se vor schimba și după ce trecea noaptea aceea.
— Vă mulțumesc că mi-ați spus asta. Putem încerca să ne înțelegem mai bine. Dar dacă vă supără ceva, vreau să discutăm, nu să-mi spuneți că aduc răul în casă.
— Așa facem.
S-a ridicat încet și a privit spre cățelul de usturoi legat la tocul ușii.
— Îl las acolo?
Am zâmbit.
— Lăsați-l. Dacă tot ați pus la toate ușile, să nu rămână tocmai a noastră fără.
Tudorița a zâmbit și ea, puțin încurcată, apoi s-a întors în camera ei.
Dimineața, Răzvan a observat usturoiul de la ușa dormitorului.
— Mamă, ai pus și aici? a întrebat-o când ne-am întâlnit la micul dejun.
— Da, a răspuns Tudorița. Mi-am dat seama că nu era frumos să las o singură ușă fără.
Răzvan s-a uitat spre mine. I-am spus că vorbisem noaptea cu mama lui și că ne lămuriserăm câteva lucruri.
Nu i-am povestit toată discuția. Mi se părea că Tudorița avea dreptul să-i vorbească singură despre temerile ei.
După micul dejun, soacra m-a întrebat dacă poate să mă ajute la pregătirile de Crăciun.
— Voiam să fac o prăjitură, i-am spus. Dacă vreți, puteți să pregătiți crema.
— Fac, dar îmi spui tu cum o vrei. Să nu încep iar să schimb rețetele după capul meu.
Am râs amândouă.
În zilele următoare nu am devenit dintr-odată cele mai bune prietene. Tudorița mai avea obiceiul să-mi spună cum ar fi făcut ea un lucru, iar eu încă mă încordam când îi auzeam tonul critic.
Dar când observa că mă deranjează, se oprea și își reformula vorbele. Iar eu am început să o întreb din când în când despre rețetele pe care le știa de la mama ei, fără să simt că trebuie să le urmez pe toate.
Răzvan a vorbit separat cu ea într-o duminică. I-a spus că o va vizita în continuare, că o va ajuta cu lucrurile pe care nu le poate face singură și că nu trebuie să se teamă că o va abandona.
— Dar nu pot să fiu în fiecare seară la tine, mamă. Și nici nu vreau să o mai pui pe Alina la mijloc.
— Am înțeles, băiete. O să încerc să mă obișnuiesc.
Cu două zile înainte de Crăciun, instalatorul ne-a anunțat că reparațiile la casa Tudoriței erau terminate. Răzvan a mers să verifice instalația, iar seara ne-a spus că locuința se încălzea normal.
Soacra a hotărât să se întoarcă acasă după sărbători. I-am spus că poate rămâne până atunci, fiindcă pregătiserăm deja masa pentru trei persoane.
În Ajunul Crăciunului, am gătit împreună. Eu am făcut friptura și salata, iar Tudorița a pregătit prăjitura cu cremă pe care o învățase de la mama ei.
Răzvan a venit din sufragerie și ne-a găsit discutând despre cât zahăr trebuie pus în cremă.
— Iar vă certați? a întrebat în glumă.
— Nu, a răspuns Tudorița. De data asta am întrebat-o pe Alina cum îi place.
La masa de Crăciun am vorbit despre lucruri obișnuite. Despre reparațiile din casa soacrei, despre serviciul meu și despre ce aveam de făcut după Anul Nou.
Nimeni nu a pomenit de rele, de vină sau de faptul că cineva ar fi trebuit să aleagă între mine și soacra mea.
După masă, Tudorița a început să strângă farfuriile. Când am vrut să o ajut, mi-a spus să stau puțin jos, că se descurcă.
— Ai muncit destul astăzi, Alina. Lasă-mă să fac și eu ceva.
Am lăsat-o. Nu pentru că aveam nevoie să-mi demonstreze ceva, ci pentru că începeam să înțelegem că putem avea grijă una de alta fără să ne disputăm locul în familie.
După sărbători, Răzvan a dus-o acasă. Înainte să plece, Tudorița s-a oprit în hol și a privit cățeii de usturoi legați la uși.
— Să-i mai lași câteva zile, mi-a spus. Așa făcea mama.
— Îi las, am răspuns.
Apoi m-a îmbrățișat. Nu mai făcuse asta decât o singură dată, la nunta noastră.
— Mulțumesc că m-ai primit în casa ta, Alina. Și iartă-mă că ți-am făcut atâtea zile grele.
— Drum bun, mamă. Ne vedem duminică.
Răzvan a ajutat-o să-și ducă bagajele la mașină, iar eu am rămas câteva clipe în prag.
În seara aceea, când am trecut prin hol, am văzut că usturoiul de la ușa dormitorului nostru era încă prins cu ața roșie. Nu credeam că ne apără de ceva, dar nu m-am grăbit să-l dau jos.
Îmi amintea de noaptea în care soacra mea venise pe ascuns să aibă grijă și de mine, după luni întregi în care se purtase ca și cum aș fi fost dușmanul ei.
Nu uitasem vorbele care mă răniseră și nici nu mă așteptam să nu mai avem vreodată neînțelegeri. Dar Tudorița începuse să vorbească despre ceea ce o speria, în loc să mă învinovățească pe mine.
Iar duminica următoare, când am mers împreună cu Răzvan la ea, ne-a deschis ușa și ne-a poftit pe amândoi în casă, fără să mai întrebe de ce fiul ei nu venise singur.