Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Dumitru ținea mâna pe ușa cămării și aștepta să-i răspund. În spatele lui, pe raft, se vedea sticla pe care tocmai o pusese la loc.
— Atunci spune-mi tu de unde cumpărăm dulciurile fetelor, i-am zis. Că eu nu mai am de unde să scot bani.
— Ți-am spus că le cumpăr când iau salariul.
— După Moș Nicolae. Și până atunci ce le spunem?
— Că n-am avut bani. Nu suntem singurii părinți care n-au bani de cadouri.
— Dar noi am avut, Dumitre. Două sute de lei. I-ai avut în buzunar și i-ai băut.
A întors capul. Știam că îl enervează să-i repet lucrul acesta, dar nu găseam altă cale să-l fac să înțeleagă de ce eram atât de supărată.
— Nu mai vreau să discut, a spus. Lasă sticlele unde sunt.
— Și dacă nu le las?
— Ionela, te rog, nu începe iar.
A ieșit din cămară și s-a dus în sufragerie. L-am auzit pornind televizorul.
Am rămas singură lângă rafturi. Pe podea erau cele cinci sticle, iar a șasea stătea sus, în spatele borcanelor. Am luat una în mână și m-am uitat la etichetă. Era o băutură pe care eu n-aș fi cumpărat-o niciodată, fiindcă mi s-ar fi părut prea scumpă.
În dimineața următoare, după ce Dumitru a plecat la serviciu, m-am întors în cămară.
Nu dormisem aproape deloc. Mă gândisem la fetele noastre, la banii pierduți și la toate dățile când acceptasem câte o promisiune numai ca să avem liniște în casă.
Am scos sticlele pe rând. Pe cele desfăcute le-am golit în chiuvetă. Apoi le-am golit și pe cele sigilate, după care am dus toate ambalajele la containerul pentru sticlă.
Nu mi-a făcut plăcere. Știam că Dumitru se va supăra și că ar putea cumpăra altele. Dar nu mai voiam să-i păstrez băutura ascunsă printre borcanele cu mâncare, de parcă era un lucru firesc în casa noastră.
Am spălat raftul, am șters praful și am pus borcanele la loc.
Când am terminat, m-am așezat la masa din bucătărie și am sunat-o pe colega mea, Rodica.
Îi datoram deja cincizeci de lei din luna trecută. Mi-a fost rușine să-i cer din nou bani, dar i-am explicat că vreau să cumpăr ceva pentru fete de Moș Nicolae.
— Ionela, îți pot împrumuta o sută cincizeci, mi-a spus. Mai mult nu am nici eu până la salariu.
— Îți dau înapoi și cealaltă datorie, Rodica. Îți promit.
— Știu că-mi dai. Numai să ai grijă de tine.
După serviciu, m-am întâlnit cu ea și am luat banii. Am intrat apoi într-un magazin și am cumpărat două ciocolate mari, napolitane, bomboane, portocale și câte o figurină de ciocolată pentru fiecare fată.
Am ales lucruri pe care știam că le plac. Cea mică prefera ciocolata cu lapte, iar cea mare voia mereu napolitane cu alune.
Acasă, am pus cumpărăturile în două pungi de hârtie. Mă pregăteam să le ascund până de Moș Nicolae, când mi-am amintit de raftul gol din cămară.
Le-am așezat acolo, exact unde fuseseră sticlele.
Apoi am rupt o foaie dintr-un caiet și am scris cu pixul:
„Pentru copiii care au tată bețiv.”
Am pus biletul deasupra dulciurilor.
Voiam ca Dumitru să-l găsească atunci când avea să caute băutura. Să vadă, măcar o dată, ce ar fi putut sta pe raftul acela în locul sticlelor.
Nu m-am gândit că fetele ar putea intra primele în cămară.
Sâmbătă dimineață, eram în curte, întinzând câteva haine la uscat, când am auzit-o pe cea mică strigându-mă.
— Mami! Vino puțin!
Am intrat în bucătărie. Amândouă fetele stăteau lângă ușa cămării. Cea mare, Bianca, ținea biletul în mână, iar sora ei, Irina, avea o pungă cu dulciuri.
— Mami, astea sunt pentru noi? a întrebat Irina.
— Da, draga mea. Sunt pentru Moș Nicolae. Trebuia să le găsiți abia săptămâna viitoare.
Bianca nu zâmbea.
— Tu ai scris asta?
M-am uitat la hârtia din mâna ei și am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Da, eu am scris.
— De ce?
Nu știam cum să-i răspund. Fetele știau că tatăl lor bea. Îl văzuseră de multe ori venind acasă amețit. Dar eu încercasem întotdeauna să nu le implic în certurile noastre.
— Eram foarte supărată pe tata, am spus. Biletul era pentru el, nu pentru voi. Îmi pare rău că l-ați citit.
Bianca a lăsat hârtia pe masă.
— Tata a cheltuit banii pentru dulciurile noastre?
Am tras un scaun și m-am așezat lângă ea.
— Da. I-am dat două sute de lei să cumpere dulciuri și i-a cheltuit pe băutură.
Irina s-a uitat la punga pe care o ținea.
— Dar noi avem dulciuri acum.
— Pentru că am împrumutat eu bani.
— Și tata știe?
— Știe că a greșit. Dar trebuie să discutăm și despre cum o să îndreptăm lucrurile.
Bianca a rămas tăcută câteva clipe, apoi m-a întrebat ceva la care nu mă așteptam.
— Mami, tata bea pentru că nu-i place să stea cu noi?
Am simțit că mă doare mai tare întrebarea aceea decât toată cearta din cămară.
— Nu, Bianca. Nu din cauza voastră bea. Și nu este treaba voastră să-l faceți să se oprească. Tata are o problemă pentru care trebuie să ceară ajutor.
În clipa aceea s-a auzit un zgomot din hol.
Dumitru se întorsese de la magazinul din apropiere. Stătea în pragul bucătăriei, cu geaca pe el și cu o sacoșă de pâine în mână.
Nu știu cât auzise.
Bianca s-a întors spre el.
— Tati, chiar ai băut banii noștri de Moș Nicolae?
Dumitru a lăsat sacoșa pe un scaun.
— Bianca…
— Vreau să știu dacă e adevărat.
El s-a uitat la mine, apoi la cele două fete.
— Da, a răspuns încet. E adevărat.
Irina s-a apropiat de sora ei.
— Dar tu ne-ai promis că o să cumperi dulciuri.
— Știu, puiule.
— Atunci de ce nu le-ai cumpărat?
Dumitru și-a trecut palma peste față. A tras un scaun, dar nu s-a așezat imediat.
— Pentru că am băut banii. Și am făcut un lucru foarte urât.
Bianca a luat biletul de pe masă și i l-a întins.
— Mama a scris asta.
Dumitru a citit. S-a uitat spre ușa cămării, apoi a intrat acolo. L-am auzit mișcând o cutie și deschizând dulapul de jos.
Când s-a întors, ținea încă biletul în mână.
— Ai aruncat toate sticlele? m-a întrebat.
— Da.
— Și ai pus dulciurile în locul lor?
— Da, Dumitre.
A vrut să spună ceva, dar Irina l-a prins de mâneca gecii.
— Tati, eu nu vreau să te superi pe mami. Ea ne-a cumpărat dulciuri.
Dumitru s-a așezat în sfârșit pe scaun.
— Nu sunt supărat pe voi, a spus.
— Dar pe mami? a întrebat Bianca.
El s-a uitat la bilet, apoi l-a împăturit.
— Mama voastră n-ar fi trebuit să ajungă să facă asta. Eu am adus lucrurile aici.
Și atunci a început să plângă.
Nu îl mai văzusem plângând de la înmormântarea tatălui lui. Își ștergea ochii cu dosul palmei și încerca să vorbească, dar cuvintele îi ieșeau greu.
— Îmi pare rău, fetelor. V-am promis ceva și n-am făcut. Am cheltuit banii voștri și am lăsat-o pe mama să se descurce singură.
Irina s-a apropiat de el, dar Bianca a rămas lângă masă.
— O să mai faci așa? l-a întrebat fata cea mare.
Dumitru a privit-o drept în ochi.
— Vă promit că de sărbătorile astea nu mai beau banii copiilor mei. Niciun leu din ce este pentru voi.
— Dar după sărbători? a întrebat Bianca.
Întrebarea l-a făcut să tacă.
M-am așezat lângă el.
— Dumitre, problema nu se termină de Crăciun. Ai nevoie de ajutor. Eu nu mai pot să acopăr banii care dispar și nici să le explic fetelor de ce promisiunile tale nu se țin.
— Știu, Ionela.
— Nu vreau să-mi promiți mie încă o dată că te lași de băut. Vreau să faci ceva concret.
Am vorbit mult după ce fetele s-au dus în camera lor. Dumitru mi-a spus că de câteva luni încercase să reducă băutura, dar că nu reușise. Uneori bea chiar și când își propunea dimineața să nu pună gura pe alcool.
I-am spus că tocmai de aceea nu era suficient să arunce sticlele sau să jure că nu mai bea. Avea nevoie să discute cu un medic și să primească sprijin potrivit.
Luni dimineață, Dumitru a sunat la cabinetul medicului de familie și a cerut o programare. A fost prima dată când l-am auzit spunând cuiva, fără să glumească și fără să caute o scuză, că are o problemă cu alcoolul.
Medicul l-a consultat și i-a recomandat o evaluare de specialitate, explicându-i că renunțarea la alcool trebuie făcută în siguranță, cu ajutor medical atunci când există dependență.
În aceeași săptămână, Dumitru mi-a dat două sute de lei dintr-un avans primit la serviciu. Am înapoiat banii împrumutați de la Rodica și am achitat și datoria mai veche, completând diferența din salariul meu.
Nu s-au schimbat toate într-o săptămână. Dumitru era uneori iritat și îi era greu să vorbească despre băutură. Dar a mers la consultația recomandată și a început să urmeze planul stabilit cu specialistul.
În seara de 5 decembrie, fetele și-au curățat ghetuțele și le-au așezat lângă ușă. Irina le-a lustruit atât de mult încât Bianca a început să râdă de ea.
După ce au adormit, Dumitru m-a ajutat să pun dulciurile în ghetuțe. A luat cele două figurine de ciocolată și le-a așezat cu grijă, câte una în fiecare pereche.
— Crezi că o să se bucure? m-a întrebat.
— Sigur că da. Așteaptă ziua asta de o lună.
A rămas puțin în fața ghetuțelor.
— Ionela, îmi pare rău că ai fost nevoită să împrumuți bani.
— Și mie. Dar mai important este să nu ajungem iar acolo.
A încuviințat și a stins lumina din hol.
Dimineața, Irina a fost prima care a găsit dulciurile. A venit alergând în dormitor, cu o ciocolată în mână, strigând că a venit Moș Nicolae.
Bianca a apărut după ea, ținându-și punga la piept. Dumitru s-a ridicat din pat și a mers să le vadă.
Fetele au început să-i arate fiecare ce primise. El le-a ascultat, le-a îmbrățișat și a rămas cu ele la micul dejun.
În dimineața aceea era treaz și prezent. Nu am considerat că totul fusese reparat. Mai aveam multe lucruri de rezolvat, iar încrederea fetelor nu putea fi recâștigată prin două pungi cu dulciuri.
Dar Dumitru își respectase programarea, începuse să primească ajutor și făcuse primii pași pentru a-și îndrepta greșeala.
Câteva zile mai târziu, când am intrat în cămară după un borcan de zacuscă, am văzut raftul pe care ținuse sticlele. Era curat, cu borcanele așezate la loc și cu două pungi de făină în spate.
Biletul nu mai era acolo. Dumitru îl păstrase într-un sertar, spunându-mi că nu vrea să uite ce se întâmplase.
Am închis cămara și m-am întors în bucătărie, unde fetele își făceau temele, iar el pregătea cartofii pentru cină.
Nu știam cum aveau să arate lunile următoare. Știam doar că, de data aceasta, nu mai eram singura care încerca să țină familia pe picioare.