Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Simona și-a dus mâna la frunte, de parcă întrebarea mea o obosise.
— Nu de tine, mamă. Dar rochia asta arată ciudat. Și nu înțeleg de ce te încăpățânezi s-o porți când ai și alte haine.
— Pentru că îmi place, i-am răspuns. Și pentru că am muncit la ea.
— Bine, dar nu trebuie să te superi pentru orice observație.
Am vrut să-i spun că una este să faci o observație și alta să râzi de cineva în fața întregii familii. Dar din sufragerie s-a auzit din nou glasul lui Cătălin.
— Simona, ce faceți acolo? Se descarcă telefonul!
Fiica mea s-a întors spre ușă.
— Hai, mamă, hotărăște-te. Te schimbi sau facem poza fără tine?
M-am uitat la ea. Nu-mi venea să cred că ajunseserăm să discutăm dacă aveam voie să apar în fotografia de Crăciun îmbrăcată cu o rochie făcută de mine.
— Faceți-o fără mine, am spus.
Simona a rămas o clipă nemișcată.
— Acum chiar exagerezi.
— Poate. Dar nu vreau să mă schimb.
A plecat supărată, iar eu am intrat în dormitor și am închis ușa.
M-am așezat pe marginea patului. În oglinda de pe dulap îmi vedeam rochia până la genunchi, cu florile ei mici, crem și aurii. Nu era o rochie de magazin. Tivul din stânga îmi ieșise puțin mai lat, iar la spate făcusem două pense ca să stea mai bine.
Dar mie îmi plăcuse.
Cu numai o oră înainte, când îmi aranjasem părul și îmbrăcasem jacheta tricotată, mă simțisem frumoasă. Nu mai avusesem sentimentul acela de multă vreme.
Mi-am amintit cum lucrasem la mașina de cusut, seară după seară. În prima zi îmi înțepasem degetul cu acul. În a treia descoperisem că tăiasem o bucată prea scurtă și trebuisem să refac tiparul. În ultima seară mă culcasem aproape de miezul nopții, dar eram mulțumită.
Acum mă întrebam dacă nu cumva ar fi fost mai bine să îmbrac rochia veche, bleumarin, și să nu dau nimănui motiv de râs.
Mi-am scos jacheta și am început să desfac nasturii rochiei.
Atunci am auzit aparatul telefonului făcând mai multe fotografii în sufragerie. Cineva îi spunea Marei să stea nemișcată. Cătălin a râs, apoi s-a auzit glasul Simonei:
— Încă una, că în asta am ieșit cu ochii închiși!
Am rămas cu mâna pe ultimul nasture.
Era prima fotografie de Crăciun în care nu apăream, de când se născuseră copiii mei.
Am terminat de desfăcut rochia, am așezat-o pe pat și m-am îmbrăcat cu hainele de casă. Apoi am început să plâng. Încet, ca să nu mă audă nimeni.
După câteva minute, cineva a bătut ușor la ușă.
— Bunico?
Mi-am șters repede obrajii.
— Intră, Mara.
Nepoata mea cea mică a deschis ușa și s-a oprit în prag.
— De ce nu ai venit la poză?
— M-am simțit puțin obosită, draga mea.
Fetița s-a apropiat de pat. A văzut rochia întinsă peste cuvertură și a atins cu degetele una dintre florile țesute în material.
— De ce ai dat-o jos?
— M-am gândit că poate nu e potrivită pentru Crăciun.
Mara s-a uitat la mine mirată.
— Dar e rochia ta de Crăciun. Tu ai făcut-o!
— Da, iubita mea.
— Și ai cusut-o singură, la mașina de lângă geam?
Am încuviințat.
— Șase seri am lucrat la ea.
Mara a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi s-a așezat lângă mine.
— Mami a zis că e din perdele.
Am simțit că iar îmi dau lacrimile.
— Așa este. Am avut niște perdele vechi și am făcut rochia din ele.
— Dar perdelele erau frumoase. Mie îmi plăceau florile.
— Și mie.
Fetița a ridicat rochia cu grijă, ținând-o de umeri.
— Bunico, tu ești cea mai frumoasă, că tu ți-ai făcut-o singură.
N-am putut să-i răspund imediat.
Am luat rochia din mâinile ei și am așezat-o pe genunchi. Mara nu știa cât costă o rochie nouă și nici câți bani îmi rămâneau din pensie. Nu știa cât mă duruseră glumele de la masă. Pentru ea conta numai că bunica făcuse ceva frumos cu propriile mâini.
— Știi ce? mi-a spus. Eu vreau să învăț să cos ca tine. Poți să-mi faci și mie o rochie?
— Pot să te învăț să-ți faci singură una, când mai crești puțin.
— Atunci o să avem amândouă rochii făcute de noi!
Am râs. De data aceasta, fără să-mi mai ascund fața.
Mara s-a ridicat și mi-a întins rochia.
— Hai, bunico, îmbrac-o iar. Mie îmi place mai mult decât aia bleumarin.
Am privit-o, apoi am luat rochia și m-am schimbat. Fetița m-a ajutat să-mi așez jacheta pe umeri și a insistat să mă învârt o dată în fața oglinzii.
— Vezi? Parcă ești o doamnă de la televizor!
Am izbucnit amândouă în râs.
Când ne-am întors în sufragerie, ceilalți terminaseră fotografiile. Cătălin stătea pe canapea, iar Simona strângea ceștile de cafea.
Fiica mea a observat imediat că îmbrăcasem din nou rochia.
— Mamă, credeam că te-ai schimbat.
— M-am schimbat, dar am pus-o la loc.
Simona a deschis gura să mai spună ceva, însă Mara a luat-o înainte.
— Mami, știai că bunica a stat șase seri să facă rochia asta? Și a cusut-o singură, fără să o ajute nimeni!
— Știu, Mara.
— Atunci de ce ai râs de ea?
În cameră s-a făcut liniște.
Simona a pus ceașca pe masă.
— Am făcut o glumă, draga mea.
— Dar bunica a plâns.
Fiica mea s-a uitat spre mine. Nu i-am spus nimic.
Mara a continuat, cu seriozitatea aceea pe care numai copiii o au când nu înțeleg de ce adulții complică lucrurile simple.
— Dacă eu fac ceva la școală și nu-mi iese perfect, tu îmi spui că important e că am muncit. De ce la bunica nu e la fel?
Simona s-a așezat pe marginea canapelei.
— Ai dreptate, Mara.
Cătălin și-a lăsat telefonul jos.
— Mamă, nici eu n-ar fi trebuit să fac glumele alea. Scuză-mă.
Am dat din cap. Îmi era greu să vorbesc fără să plâng din nou și nu voiam să transform ziua de Crăciun într-o ceartă.
Simona s-a apropiat de mine.
— Îmi pare rău, mamă. Nu m-am gândit cât ai muncit. Și nici cât de urât a sunat ce ți-am spus despre fotografie.
— Nu trebuia să-ți placă rochia, Simona, i-am răspuns. Dar puteai să mă lași să mă bucur de ea.
Fiica mea a încuviințat. Pentru prima dată în ziua aceea, nu a mai încercat să-mi explice că glumise.
Din televizor a început să se audă o melodie veche de Crăciun. Mara a recunoscut ritmul și a venit repede lângă mine.
— Bunico, dansezi cu mine?
— Acum?
— Da! Cu rochia asta!
M-a prins de mână și m-a tras ușor spre mijlocul camerei.
La început am făcut câțiva pași stângaci. Nu mai dansasem de ani buni. Apoi Mara a început să se învârtă în jurul meu, iar eu am ridicat puțin poalele rochiei ca să nu mă împiedic.
Am început să râd. M-am învârtit și eu, încet, iar materialul crem s-a mișcat frumos în jurul genunchilor.
Nu mă mai gândeam la perdele, la bani sau la fotografiile făcute fără mine. Mă uitam la nepoata mea, care râdea atât de tare încât abia mai putea ține pasul.
După câteva minute, Simona a luat telefonul.
— Mamă, pot să vă fac o fotografie?
M-am oprit o clipă.
— Așa, în rochia asta?
— Da, mamă. Exact așa.
Mara m-a îmbrățișat de mijloc și am zâmbit amândouă spre telefon.
De data aceasta, nimeni nu mi-a mai cerut să mă schimb.
Seara, după ce au plecat copiii, am strâns masa și am rămas puțin în camera de zi. Mașina de cusut era tot lângă fereastră, iar perdelele vechi nu mai erau acolo.
Pe telefon primisem fotografia făcută de Simona. Eu și Mara eram în mijlocul sufrageriei, cu obrajii îmbujorați de dans. Rochia mea se vedea întreagă.
Am privit-o multă vreme.
Apoi am pus telefonul deoparte, am netezit rochia pe care încă o purtam și am mai făcut singură câțiva pași de dans, înainte să sting lumina.