Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Jandarmul s-a întors spre mama, iar tata a rămas lângă noi, cu spatele drept și cu mâinile strânse pe lângă corp. În jur, câțiva oameni încă priveau curioși. Eu aș fi vrut să dispărem cât mai repede din mijlocul târgului.
— Vă ascult, doamnă, a spus jandarmul.
Mama și-a potrivit fularul și a făcut încă un pas înainte.
— E soțul meu, a fost militar, acum bea pentru că nu-l mai cheamă nimeni nicăieri.
Am întors capul spre ea. Nu mă așteptasem să spună așa ceva, mai ales în fața unui străin.
Tata a privit-o și el.
— Niculina, nu trebuie să le povestești oamenilor viața mea.
— Ba trebuie să spun ceva, Dumitru. Pentru că nici tu nu mai vorbești cu noi despre ce te doare.
Jandarmul a rămas calm. Ne-a rugat să ne retragem câțiva pași, lângă marginea aleii, ca să nu împiedicăm trecerea oamenilor.
Ne-am mutat lângă un gard decorat cu luminițe. Tata a venit fără să se împotrivească, deși părea încă supărat.
— Soțul meu a fost plutonier-adjutant, a continuat mama. Mai bine de treizeci de ani a avut un program, oameni cu care lucra și responsabilități. De când a ieșit la pensie, nu mai știe ce să facă cu zilele lui.
— Niculina, ajunge, a murmurat tata.
— Nu, Dumitru. Nu mai vreau să ne prefacem că totul este bine.
Mama s-a uitat spre mine, apoi din nou la jandarm.
— La început se trezea tot la cinci și jumătate. Își călca hainele, își făcea cafeaua și ieșea la plimbare. Se întâlnea cu foștii colegi, mai mergeau împreună la câte un eveniment. Dar întâlnirile s-au rărit. Unii s-au mutat, alții s-au îmbolnăvit. Acum stă aproape toată ziua în casă.
Eu știam că tata nu mai iese prea mult, dar nu auzisem niciodată povestea spusă astfel.
— Și a început să bea, am spus încet.
— Da, Andreea. A început să bea. Nu în fiecare zi la fel de mult, dar destul cât să mă îngrijoreze. Iar când încerc să vorbesc cu el, îmi spune că n-am de ce să-mi fac griji.
Tata privea spre pavajul ud.
— Nu sunt un copil, Niculina.
— Știu că nu ești. Tocmai de aceea vreau să putem vorbi ca doi oameni care au trăit o viață împreună.
Jandarmul i s-a adresat tatălui meu.
— Domnule, înțeleg că ați avut o carieră lungă în armată. Dar aici trebuie să păstrăm ordinea și să respectăm oamenii din jur. Faptul că ați fost militar nu vă dă dreptul să ridicați vocea la colegii mei.
Tata a încuviințat, fără să-l privească.
— Am înțeles.
— Vă rog să nu mai repetați comportamentul acesta.
— Nu se mai repetă, a răspuns tata.
Jandarmul a făcut o pauză, apoi l-a întrebat:
— Ați spus că ați fost plutonier-adjutant?
Tata a ridicat privirea.
— Da.
— Câți ani ați servit?
— Treizeci și trei.
— În ce armă?
— Transmisiuni. Am lucrat aproape toată cariera în unități de transmisiuni.
Pentru prima dată în seara aceea, tata a răspuns fără să ridice vocea.
Jandarmul l-a întrebat câteva lucruri despre activitatea lui, iar tata i-a povestit pe scurt despre echipamentele cu care lucrase și despre exercițiile la care participase.
Nu a ținut un discurs. A vorbit simplu, cu cuvinte pe care le folosea când îmi povestea, în copilărie, despre serviciul lui.
La sfârșit, jandarmul s-a îndreptat de spate.
— Vă mulțumesc pentru anii de serviciu, domnule plutonier-adjutant.
Apoi l-a salutat militărește.
Tata a rămas nemișcat o clipă.
După aceea și-a îndreptat umerii și a dus mâna la tâmplă, răspunzând la salut.
Dar când a coborât mâna, am văzut că îi tremura bărbia.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mulțumesc, a spus cu greu. Nu m-a mai salutat nimeni așa de multă vreme.
Jandarmul a încuviințat.
— Aveți grijă de dumneavoastră. Și vă rog să vă bucurați de seară fără să mai deranjați oamenii.
Tata și-a șters ochii cu dosul palmei.
— Aveți dreptate. Îmi cer scuze pentru cum m-am purtat.
Jandarmul s-a întors la colegii lui, iar noi am rămas lângă gardul luminat.
Nu mai era nimeni care să ne privească. Oamenii își vedeau de plimbare, copiii se opreau la tarabele cu dulciuri, iar de pe scenă se auzea muzică.
Mama l-a luat pe tata de braț.
— Hai acasă, Dumitru.
El a încuviințat.
Am plecat încet spre ieșirea din târg. Nu am mai cumpărat nimic și nici nu ne-am oprit să facem fotografii lângă brad.
Pe drum, tata nu a vorbit aproape deloc.
Când am ajuns acasă, și-a scos haina, a agățat-o în cuier și s-a așezat la masa din bucătărie.
Mama a pus apă la încălzit pentru ceai.
Eu am rămas în picioare, neștiind dacă să mă duc în camera mea sau să stau cu ei.
— Andreea, vino puțin, mi-a spus tata.
M-am așezat în fața lui.
— Îmi pare rău că te-am făcut de râs în seara asta.
Nu mă așteptasem să înceapă astfel.
— Tată, eu m-am speriat când ai început să strigi la jandarmi. Și m-am supărat că băuseși înainte să plecăm.
— Știu. N-ar fi trebuit să beau.
— De ce ai făcut-o?
Tata s-a uitat la mâinile lui.
— Pentru că în ultima vreme mi-e greu să ies între oameni. Mă uit la ei și am impresia că toți au ceva de făcut, numai eu nu.
— Dar ești pensionar, tată. Ai muncit o viață. Acum poți să te odihnești.
— Asta îmi spune toată lumea. Să mă odihnesc. Numai că eu nu știu să stau degeaba.
Mama a pus ceaiul pe masă și s-a așezat lângă el.
— Dumitru, nimeni nu-ți cere să stai degeaba. Dar trebuie să găsești ceva care să-ți facă plăcere acum, nu să trăiești numai din ce făceai înainte.
— Știu, Niculina. Numai că nu este atât de simplu.
Tata a luat cana în mâini.
— Când eram la unitate, aveam oameni care mă așteptau. Dacă lipseam, cineva întreba unde sunt. Dacă era o problemă, mă chemau să o rezolv. Acum trec zile întregi în care telefonul nu sună decât pentru reclame.
Am simțit un nod în gât.
Eu îl sunam de obicei pe mama. Cu ea vorbeam despre serviciu, despre cumpărături și despre lucrurile de acasă. Pe tata îl întrebam câteva vorbe la sfârșit, când mama îi dădea telefonul.
Nu mă gândisem că poate aștepta și el să fie căutat.
— Tată, de ce nu mi-ai spus că te simți așa?
— Ce să-ți spun? Că stau acasă și nu știu ce să fac? Mi-era rușine. Toată viața am fost omul care rezolva probleme, nu omul care se plângea.
M-am apropiat și i-am pus mâna peste a lui.
— Nu trebuie să fii mereu omul care rezolvă totul. Poți să-mi spui și când îți este greu.
Tata a încuviințat, dar nu a răspuns imediat.
— Și cu băutura trebuie să fac ceva, a spus după o vreme. La început beam câte un păhărel seara. Acum sunt zile în care mă gândesc la el încă de după-amiază.
Mama l-a privit atent.
— Dumitru, ți-am spus de multe ori că mă îngrijorează.
— Știu. Și de fiecare dată m-am supărat pe tine.
— Nu vreau să te cert. Vreau să te văd bine.
Am stat la masă până târziu. Tata ne-a povestit despre câțiva foști colegi cu care pierduse legătura și despre întâlnirile la care mergea în primii ani după pensionare.
Unul dintre ei, Vasile, locuia încă în oraș. Nu mai vorbiseră de aproape un an, deși înainte se întâlneau lunar.
— De ce nu-l suni? l-am întrebat.
— Poate are treabă. Nu vreau să deranjez.
— Poate și el se gândește la același lucru.
Tata a zâmbit puțin.
A doua zi dimineață, după micul dejun, am căutat împreună numărul lui Vasile. Tata l-a găsit într-o agendă veche, printre numerele altor foști colegi.
A stat câteva minute cu telefonul în mână, apoi a sunat.
Vasile i-a răspuns aproape imediat.
— Dumitre! Ce mai faci, omule? De când nu ne-am mai auzit!
Tata a început să râdă.
Au vorbit aproape o jumătate de oră. La sfârșit au stabilit să se întâlnească la o cafea, împreună cu încă doi foști colegi.
După ce a închis, tata a rămas câteva clipe privind telefonul.
— Mi-a spus că voia și el să mă sune, dar tot amâna.
— Vezi? i-am răspuns. Nu înseamnă că te-a uitat toată lumea.
În aceeași zi am discutat și despre băutură. Tata a recunoscut că încercase de câteva ori să reducă singur, dar după o perioadă se întorcea la vechiul obicei.
I-am propus să vorbească cu medicul de familie și să ceară îndrumare de specialitate, în loc să facă încă o promisiune pe care poate nu avea să o poată respecta.
De data aceasta nu s-a supărat.
— Bine, Andreea. Merg. Dar vreau să vorbesc eu cu medicul, nu să vorbești tu în locul meu.
— Așa facem, tată.
În zilele următoare, tata și-a făcut programare. A discutat deschis despre consumul de alcool și despre felul în care se simțea de la pensionare. Medicul i-a recomandat o evaluare de specialitate și i-a explicat ce sprijin putea primi.
Nu a fost o schimbare peste noapte. Tata avea încă zile în care se trezea fără chef și în care îi era greu să găsească un motiv să iasă din casă.
Dar a început să se țină de întâlnirile cu foștii colegi și să urmeze recomandările primite.
Vasile i-a povestit că un grup de militari pensionari ajuta la organizarea unor evenimente locale dedicate veteranilor și la întâlniri cu tineri interesați de istoria armatei.
Tata a fost curios. Nu voia să țină discursuri și nici să se întoarcă la un program militar, dar i-ar fi plăcut să ajute cu pregătirile și cu lucrurile practice.
Au stabilit să meargă împreună la următoarea întâlnire.
Eu am mai rămas câteva zile acasă. Îl vedeam pe tata scoțând din dulap agende vechi, fotografii și câteva documente pe care le păstrase din anii de serviciu.
Într-o după-amiază, l-am găsit la masa din sufragerie, răsfoind un album.
— Ce cauți acolo, tată?
— Fotografii de la unitate. Vasile m-a întrebat dacă mai am poze de la un exercițiu la care am participat împreună.
M-am așezat lângă el.
— Pot să mă uit și eu?
Mi-a întins albumul.
În fotografii erau bărbați tineri, îmbrăcați în uniforme, lângă echipamente și mașini militare. Tata mi-a arătat care era el și mi-a povestit cum lucraseră într-o iarnă grea, când ninsese atât de mult încât drumurile fuseseră blocate.
Îl ascultam și mă gândeam cât de puține lucruri știam despre viața lui de dinainte să fiu eu suficient de mare ca să le înțeleg.
În Ajunul Crăciunului, mama a pregătit masa, iar eu am ajutat-o la prăjituri. Tata a aranjat farfuriile și a adus scaunele suplimentare din balcon.
După cină, am rămas în sufragerie, lângă brad.
— Tată, îmi povestești cum a fost prima ta zi în armată? l-am întrebat.
S-a uitat surprins la mine.
— Prima zi? A trecut o viață de atunci.
— Tocmai de aceea vreau să-mi povestești.
A adus albumul și s-a așezat lângă mine. Mama a venit și ea cu câte o cană de ceai.
Tata ne-a povestit cum ajunsese pentru prima dată la unitate, cât de emoționat fusese și cum un subofițer mai în vârstă îl învățase să nu se rușineze când nu știe ceva, ci să întrebe și să învețe.
Am râs la câteva întâmplări și l-am întrebat despre oamenii din fotografii. Tata vorbea cu plăcere, fără să ridice vocea și fără să simtă că trebuie să demonstreze ceva.
La un moment dat, mama s-a ridicat să mai aducă ceai. Tata a privit-o, apoi s-a întors spre mine.
— Andreea, îți mulțumesc că m-ai ascultat în seara asta.
— Și eu îți mulțumesc că mi-ai povestit, tată.
Nu i-am spus că acum înțelegeam totul. Nu puteam să știu pe deplin cum este să lași în urmă o meserie care ți-a organizat întreaga viață.
Dar începusem să-l privesc altfel.
La târgul de Crăciun văzusem un om care băuse și se purtase urât. Comportamentul lui fusese greșit și trebuia să răspundă pentru el.
Acasă, însă, descoperisem și omul care se ascundea în spatele acelei rușini: un tată care nu mai știa cum să-și găsească locul după ce își petrecuse aproape toată viața fiind folositor altora.
Salutul jandarmului nu îi rezolvase problemele și nici nu ștersese ce se întâmplase la târg. Dar îi amintise că anii lui de muncă nu dispăruseră doar pentru că nu mai purta uniformă.
Iar pentru mine, seara aceea a schimbat ceva important. În loc să-l întreb doar dacă a mai băut, am început să-l întreb și cum îi trec zilele, cu cine s-a întâlnit și ce planuri are.
Înainte să plec înapoi la serviciu, tata m-a condus până la ușă.
— Să mă suni când ajungi, Andreea.
— Te sun, tată. Și să-mi spui cum a fost întâlnirea cu Vasile.
A zâmbit.
— Îți spun. De data asta chiar am unde să merg.