Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Lenuța s-a uitat la mine, apoi la oalele cu sarmale. Își scosese ochelarii și îi ștergea cu colțul șorțului, așa cum făcea de fiecare dată când nu înțelegea ce aveam de gând.
— Spune odată, Sultana. Doar nu vrei să mai faci încă o sută!
Am început să râd.
— Nu, dragă. M-am gândit că mâine am putea să chemăm câțiva oameni la masă.
— Care oameni?
— Oameni din bloc. Din cei care stau singuri de sărbători. Îi știm amândouă.
Lenuța a pus ochelarii la loc.
— Și copiii tăi?
— Copiii mei au spus că vin după Crăciun. Eu am sarmalele gata acum.
Mi-am luat telefonul și am deschis din nou grupul de familie. Mesajele erau acolo, sub fotografia cu masa pregătită.
Daniela îmi ceruse să-i păstrez sarmale. Costel voia o caserolă, iar Mirela spusese că poate ajunge după sărbători.
Am scris încet, verificând fiecare cuvânt înainte să trimit:
„Sarmalele nu se păstrează, se mănâncă calde, cu cine e aici.”
Lenuța a citit mesajul peste umărul meu.
— Sultana, să nu creadă că te-ai supărat pe ei.
— M-am supărat puțin, Lenuța. Dar nu vreau să-i pedepsesc. Vreau doar să nu mai stau cu masa pregătită, așteptând să văd cine își face timp.
Am pus telefonul deoparte și am început să strâng vasele.
— Uite ce m-am gândit. Domnul Pavel de la etajul trei e singur de când i-a murit soția. Doamna Rodica de la parter are copiii plecați în străinătate. Iar soții Iordache, de la doi, nu prea mai ies din apartament. Ce-ar fi să-i chemăm mâine la prânz?
— Pe toți?
— Pe toți. Am destulă mâncare.
Lenuța a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Știi că Pavel nu prea acceptă invitații. De când a rămas văduv, mănâncă mai mult singur.
— Atunci îl întrebăm. Dacă nu vrea, nu insistăm.
— Și eu cu ce să ajut?
— Tu vorbești cu vecinii, iar eu mă ocup de masă. Dar întâi trebuie să facem loc în frigider pentru sarmale.
Am împărțit mâncarea în recipiente mai mici și am pus-o la rece. Nu voiam să las oalele pe aragaz până a doua zi. Lenuța m-a ajutat să eliberez rafturile și să așez totul cum trebuie.
În timp ce lucram, telefonul a început să sune.
Era Daniela.
— Mamă, ce înseamnă mesajul ăsta? Te-ai supărat că n-am venit?
— M-a întristat că n-ați venit, Daniela. Dar nu pentru că ați avut alte planuri. Ci pentru că eu am pregătit masa fără să știu dacă vine cineva.
— Ți-am spus că încercăm.
— Știu. Și eu am ales să înțeleg că veniți sigur. Aici am greșit și eu.
— Atunci de ce spui că nu păstrezi sarmalele?
— Pentru că mâine vreau să invit niște vecini la masă. Sunt oameni care petrec sărbătorile singuri.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Și nouă nu ne mai dai?
— Dacă rămân, vă dau cu drag. Dar nu vreau să țin o sută de sarmale în frigider, așteptând să veniți când puteți.
— Mamă, vorbești de parcă te-am abandonat.
— Nu, Daniela. Știu că ai familia ta și că ai dreptul să-ți faci programul. Dar am și eu dreptul să-mi fac unul.
Fiica mea a oftat.
— Bine, mamă. Vorbim mâine.
Am închis telefonul și m-am uitat la Lenuța.
— Cred că s-a supărat.
— Poate are nevoie să se gândească puțin. Nu i-ai spus nimic urât.
În seara aceea, am mers împreună pe la câteva uși.
Mai întâi am bătut la domnul Pavel. Era un fost profesor de matematică, un om politicos, dar retras. Ne-a deschis îmbrăcat într-un pulover vechi, cu o carte în mână.
— Crăciun fericit, doamnelor! S-a întâmplat ceva?
— Nu s-a întâmplat nimic rău, i-am spus. Mâine la unu facem o masă la mine. Avem sarmale și ne-ar face plăcere să veniți.
— Eu? Dar nu vreau să deranjez.
— Nu deranjați pe nimeni. Vă invităm.
A ezitat.
— N-am pregătit nimic de adus.
— Nu trebuie să aduceți nimic.
— Atunci vin. Dar numai dacă îmi permiteți să aduc o sticlă de compot făcut de soția mea, din ultimul an în care a mai putut pregăti conserve.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Sigur că da, domnule Pavel.
La parter, Rodica ne-a ascultat invitația cu lacrimi în ochi.
— Copiii mei sunt departe, a spus. Am vorbit cu ei dimineață. Mă bucur că sunt bine, dar casa e tare tăcută după ce închid telefonul.
— Atunci mâine veniți la noi, i-a spus Lenuța. Nu mai stați singură.
Rodica a promis că aduce murături.
Soții Iordache au acceptat și ei, după ce le-am explicat că nu organizăm nimic pretențios. Erau amândoi pensionari și se mișcau mai greu, dar locuiau la un etaj distanță.
— Eu pot să fac o salată de sfeclă, a spus doamna Iordache.
— Faceți numai dacă aveți chef, i-am răspuns. Mâncare avem destulă.
Când ne-am întors la mine, Lenuța s-a așezat pe scaun și a început să râdă.
— Sultana, ai invitat jumătate de scară!
— Și tot nu sunt destui oameni pentru o sută de sarmale.
Am râs amândouă.
A doua zi, m-am trezit devreme, din obișnuință. Am pus apă la încălzit pentru cafea, am hrănit-o pe Pufi și am început să pregătesc masa.
De data aceasta nu am mai scos farfuriile fără să știu cine vine. Am numărat oamenii care acceptaseră invitația și am așezat exact atâtea locuri.
Am încălzit bine sarmalele și am pregătit smântână, pâine și ardei iute. Lenuța a venit înainte de prânz să mă ajute.
La ora unu, a sunat soneria.
Primul a venit domnul Pavel, cu borcanul de compot într-o sacoșă. Apoi Rodica, ținând un borcan cu castraveți murați. Soții Iordache au ajuns împreună, sprijinindu-se unul de celălalt.
Nimeni nu venise cu flori scumpe sau cadouri. Fiecare adusese câte ceva simplu, din casă.
Ne-am așezat la masă, iar eu am început să pun sarmale în farfurii.
— Sultana, sunt excelente, a spus domnul Pavel după prima înghițitură. N-am mai mâncat sarmale făcute în casă de multă vreme.
— Mai luați, că sunt destule.
— Cu plăcere, dar să-mi lăsați puțin loc și pentru prăjitură.
Rodica a început să povestească despre Crăciunurile din copilărie. Domnul Pavel și-a amintit de elevii care îi aduceau felicitări desenate de mână. Soții Iordache au povestit cum se cunoscuseră la un bal, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă.
Am stat la masă aproape trei ore.
Nu m-am uitat la ceas și nici nu am ținut telefonul lângă farfurie, așteptând vreun mesaj.
La un moment dat, Lenuța s-a ridicat și a făcut o fotografie cu noi. Eram șase oameni în jurul mesei, cu farfuriile aproape goale și cu Pufi dormind pe un scaun de lângă calorifer.
— Trimite-mi și mie poza, i-am spus.
Am pus-o în grupul de familie, fără niciun reproș.
Am scris doar:
„Astăzi am avut musafiri. Am mâncat împreună și ne-am simțit bine.”
Daniela a văzut fotografia prima.
— Mamă, cine sunt oamenii aceștia?
— Vecinii mei. I-am invitat la prânz.
— Și ai făcut masă pentru ei?
— Da. Aveam mâncare și mi-am dorit să o împart cu cineva.
După câteva minute, a scris și Costel.
— Mamă, eu voiam să trec mâine să iau sarmale.
— Poți să treci să mă vezi, Costel. Dar nu știu câte sarmale vor mai rămâne.
Nu mi-a răspuns imediat.
Mirela a trimis un mesaj scurt:
— Mă bucur că ai avut companie, mamă.
Am lăsat telefonul pe dulap și m-am întors la musafirii mei.
După ce am terminat de mâncat, domnul Pavel a propus să ne întâlnim și altă dată.
— Nu trebuie să fie vreo sărbătoare, a spus. Putem să bem o cafea sau să jucăm ceva. Eu am un joc de remi pe care nu l-am mai scos din dulap de ani de zile.
— Eu pot să fac o plăcintă, a spus Rodica.
— Iar noi avem loc la masă, a adăugat doamna Iordache. Dacă nu vă deranjează să urcați un etaj.
Așa am hotărât să ne întâlnim o dată pe lună, pe rând, la câte unul dintre noi. Fără pregătiri mari și fără obligația de a găti pentru toată lumea.
Când au plecat musafirii, Lenuța a rămas să mă ajute să strâng masa.
— Ei, Sultana, cum ți s-a părut?
— Parcă a fost din nou Crăciun în casa asta.
— Păi chiar a fost Crăciun.
— Știu. Dar de mult nu mai auzisem atâtea glasuri la masa mea.
Am împărțit sarmalele rămase în câteva porții. Le-am păstrat la rece și am pus deoparte câte ceva pentru mine și pentru Lenuța. Nu mai aveam o sută de sarmale, dar nici nu aruncasem mâncare.
În seara aceea, m-a sunat Costel.
— Mamă, mâine după serviciu pot să trec pe la tine?
— Sigur, mamă. La ce oră?
— Pe la șase.
— Bine. Te aștept.
— Mai ai sarmale?
— Mai am câteva, dar să știi că nu trebuie să vii pentru mâncare.
Costel a tăcut o clipă.
— Știu, mamă. Vin să te văd.
A doua zi a venit la ora stabilită. Mi-a adus o pungă cu portocale și s-a așezat la masa din bucătărie.
Am încălzit sarmalele rămase și am mâncat împreună.
— Mamă, te-ai supărat tare pe noi? m-a întrebat.
— M-a durut că am pregătit totul și nu a venit nimeni. Dar am înțeles și că n-ar fi trebuit să presupun că veniți, dacă nu mi-ați confirmat.
— Eu chiar am avut de lucru.
— Știu, Costel. Nu te cert pentru serviciu. Dar data viitoare spune-mi din timp dacă poți veni. Și, dacă nu poți, nu-i nimic. Ne vedem în altă zi.
A încuviințat.
— Ai dreptate. M-am obișnuit să știu că la tine găsesc mereu masa pregătită.
— Și o să găsești, când stabilim să mâncăm împreună. Dar nu mai vreau să gătesc pentru șase oameni și să mănânc singură.
Am vorbit mult în seara aceea, despre serviciul lui, despre copiii lui și despre lucrurile pe care nu apucaserăm să ni le spunem la telefon.
În zilele următoare au trecut și fetele pe la mine, fiecare când a putut. Nu au venit toate deodată și nu am organizat încă o masă de Crăciun.
Daniela mi-a spus că îi păruse rău când văzuse fotografia cu vecinii.
— Mi-am dat seama că te-am lăsat să pregătești totul fără să-ți spun clar că nu venim.
— Asta m-a durut, Daniela. Nu faptul că ai mers la prieteni.
— Data viitoare stabilim din timp.
— Așa să facem.
În ianuarie, am avut prima întâlnire la domnul Pavel. A scos jocul de remi, Rodica a adus plăcintă, iar eu am făcut o salată de cartofi.
Am petrecut o după-amiază frumoasă, fără să ne grăbim nicăieri.
La sfârșitul lunii, Mirela m-a sunat într-o duminică dimineață.
— Mamă, suntem prin oraș. Putem să trecem la tine la prânz?
M-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece, iar eu tocmai mă pregăteam să plec la Lenuța. Ne invitaseră soții Iordache la o masă simplă, împreună cu ceilalți vecini.
— Astăzi nu pot la prânz, mamă. Sunt invitată la niște vecini.
— Tu? La masă?
Am râs.
— Da, eu. Mai ies și eu din casă.
— Atunci venim mai târziu?
— Sigur. După ora patru sunt acasă. Vă aștept cu drag.
— Bine, mamă. Ne vedem atunci.
Am închis telefonul, mi-am pus paltonul și am luat farfuria cu salată pregătită pentru vecini.
Pufi m-a urmărit până la ușă, apoi s-a întors spre locul ei de lângă calorifer.
— Mă întorc repede, i-am spus. Astăzi mănânc în vizită.
Am ieșit pe palier și am încuiat ușa.
Nu încetasem să-mi iubesc copiii și nici nu voiam să-i țin la distanță. Dar înțelesesem că viața mea nu trebuia să stea pe loc până când găseau ei timp să vină.
De Crăciun făcusem o sută de sarmale, convinsă că numai copiii mei puteau umple locurile de la masă.
În schimb, descoperisem că în același bloc locuiau oameni care, la fel ca mine, aveau nevoie de o vorbă bună și de cineva cu care să împartă prânzul.
De atunci n-am mai făcut o sută de sarmale fără să știu cine vine. Și n-am mai ținut sărbătorile în așteptare.
Când copiii mă vizitează, mă bucur de ei. Când nu pot veni, îmi văd de viața mea.
Iar dacă mă întreabă ce le-am păstrat de mâncare, le răspund că îi aștept să stabilim o zi în care să gătim și să mâncăm împreună.
Pentru că am învățat ceva la șaptezeci și unu de ani: o masă nu este frumoasă pentru că are o sută de sarmale, ci pentru că oamenii care se așază la ea chiar își fac timp unii pentru alții.