Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu scrisoarea în mână, uitându-mă la Valeria. Soacra mea stătea în capătul scărilor, cu o mână prinsă de balustradă și cu cealaltă întinsă spre cutie.
— Pune totul înapoi, Ioana! Sunt lucrurile mele!
— Sunt scrisori de la Răzvan. De ce sunt ascunse într-o cutie cu numele meu?
— Nu ai dreptul să le citești!
— Atunci explicați-mi de ce le-ați păstrat. De ce nu mi-ați spus niciodată că soțul meu v-a scris despre mine?
Valeria a urcat cu greu ultima treaptă și s-a apropiat de cutie.
— Dă-mi scrisorile!
Am strâns plicul în mână, dar nu am încercat să o împiedic să se apropie.
— Nu vreau să vă iau nimic. Vreau doar să înțeleg.
Am scos celelalte plicuri. Erau mai multe, unele îngălbenite, altele mai noi.
Toate aveau același expeditor: Răzvan.
Am desfăcut al doilea plic.
— „Mamă, să nu te superi pe Ioana dacă uneori nu are timp să stea cu tine toată ziua. Are și ea nevoie de odihnă și de viața ei.”
M-am oprit și am privit-o.
— Ați primit scrisoarea asta și totuși mi-ați cerut să stau permanent lângă dumneavoastră?
Valeria și-a coborât privirea.
Am continuat să citesc.
În altă scrisoare, Răzvan îi povestea cât de greu îi fusese în primele luni de muncă în străinătate. Îi scria că se simțea singur, că nu se obișnuise cu oamenii și că de multe ori se gândea să renunțe și să se întoarcă acasă.
Apoi scrisese despre mine.
„Dacă Ioana nu era lângă mine, nu știu dacă mai rezistam până astăzi. M-a încurajat când voiam să renunț și m-a ajutat să nu pierd speranța. Să ai grijă de ea, mamă. Este un om bun și nu vreau să sufere din cauza plecării mele.”
Am simțit că mi se strânge gâtul.
Nu știam că Răzvan îi scrisese toate acestea mamei sale.
Am deschis încă un plic.
De data aceasta, scrisoarea era mai lungă. Răzvan îi povestea despre planurile noastre, despre banii pe care voiam să-i strângem și despre dorința lui de a ne întoarce în țară.
La final îi scrisese:
„Te rog să nu o judeci pe Ioana pentru că nu este mereu de acord cu tine. Ea nu încearcă să-ți ia locul și nici casa. Este soția mea și omul cu care vreau să-mi construiesc viitorul. Dacă eu sunt departe, nu înseamnă că ea trebuie să suporte singură toate grijile familiei.”
Am lăsat foaia pe genunchi.
Valeria stătea pe un scaun vechi, lângă cutie. Nu mai încerca să-mi ia scrisorile.
— De ce le-ați ascuns, mamă?
A început să-și frece palmele.
— Pentru că nu suportam să le citesc.
— Dar erau de la fiul dumneavoastră.
— Tocmai de aceea.
Am așteptat să continue.
— De fiecare dată când îmi scria, îmi spunea cât de mult te aprecia. Cât de mult l-ai ajutat și cât de mult îi lipsești. Eu eram aici, singură, bolnavă, și simțeam că băiatul meu este mai apropiat de tine decât de mine.
— Dar eu nu v-am îndepărtat niciodată de el.
— Știu acum.
— V-am dat telefonul de fiecare dată când voia să vă vorbească. V-am citit mesajele când nu puteați vedea bine. Nu v-am ascuns nimic.
Valeria a început să plângă.
— Știu, Ioana. Dar mă enerva să citesc că te iubește atât de mult și că îi este dor de tine. Mă gândeam că eu am rămas aici, iar el te-a ales pe tine.
Am privit-o fără să spun nimic.
— Și atunci am început să spun lucruri urâte despre tine, a continuat ea. Le spuneam vecinelor că nu mă ajuți, că mă lași nemâncată, că îmi pui tot felul de lucruri în apă.
— Ați spus că vă fac vrăji ca să vă iau casa.
— Da.
— Și știați foarte bine că nu era adevărat.
Valeria și-a acoperit fața cu palmele.
— Știam.
Am simțit că mă doare mai mult decât dacă ar fi negat totul.
— Mamă, eu v-am îngrijit pentru că nu puteam să vă las singură. Nu pentru casa dumneavoastră și nici pentru că mi-a promis Răzvan ceva.
— Acum înțeleg.
— Nu, mamă. Eu cred că ați înțeles de mult. Doar că v-a fost mai ușor să mă acuzați decât să recunoașteți că aveați nevoie de mine.
Valeria nu a răspuns.
Am început să pun scrisorile la loc în cutie, cu grijă, fără să le împăturesc mai mult decât erau deja.
— Vă las cutia. Sunt ale dumneavoastră. Dar vreau să știți că nu mai pot continua așa.
— Ce vrei să spui?
— Nu mai pot să vă îngrijesc zi de zi, în timp ce dumneavoastră le spuneți oamenilor că încerc să vă fac rău. Nu pot trăi cu acuzațiile acestea.
— Și acum mă lași singură?
— Nu vă las fără ajutor. Dar trebuie să găsim o soluție în care să nu depindă totul de mine. Răzvan trebuie să știe ce se întâmplă și trebuie să hotărâm împreună cum vă putem ajuta.
Am coborât din pod cu geanta în mână.
Înainte să plec, am pus pe noptiera Valeriei lista medicamentelor și orele la care trebuiau administrate. I-am spus că voi vorbi cu Răzvan și că nu voi întrerupe brusc ajutorul necesar îngrijirii ei.
— Ioana, unde te duci?
— La sora mea pentru câteva zile. Am nevoie să mă liniștesc.
— Și eu ce fac?
— O să vorbim cu Răzvan. Nu trebuie să rămâneți fără ajutor.
Am plecat cu geanta și am închis ușa în urma mea.
În seara aceea l-am sunat pe soțul meu. I-am povestit despre cutie și despre toate scrisorile.
La început nu a spus nimic.
— Ioana, eu i-am scris mamei tocmai pentru că voiam să știe cât de mult te apreciez. Nu mi-am imaginat că a ascuns scrisorile.
— Nici eu nu mi-am imaginat că le avea.
— Îmi pare rău că ai trecut prin toate astea. Ar fi trebuit să vorbesc mai des cu tine despre cum se poartă mama.
— Nu vreau să o abandonez, Răzvan. Dar nici nu mai pot fi singura care răspunde pentru tot.
— Ai dreptate. O să găsesc o soluție să vin acasă și să organizăm îngrijirea ei.
În zilele următoare, Valeria a fost ajutată de o rudă și de o persoană care venea câteva ore pe zi. Eu am rămas la sora mea, iar Răzvan a început să-și organizeze întoarcerea.
Între timp, însă, s-a întâmplat ceva ce nu mă așteptam.
Valeria le-a chemat pe câteva dintre vecinele cărora le vorbise despre mine. Le-a spus că vrea să discute cu ele în curtea casei.
Florentina, Mărioara și încă două femei au venit într-o după-amiază.
Valeria stătea pe un scaun, cu un șal pe umeri. Părea emoționată.
— V-am chemat pentru că trebuie să vă spun ceva, a început ea.
Florentina s-a apropiat.
— Ce s-a întâmplat, Valeria?
Soacra mea și-a împreunat mâinile.
— V-am spus de multe ori că Ioana îmi face vrăji cu usturoi și apă, că vrea să mă amețească și să-mi ia casa.
Vecinele s-au uitat una la alta.
— Da, ai spus, a răspuns Mărioara.
— V-am mințit.
Florentina a rămas cu privirea la ea.
— Cum adică ne-ai mințit?
— Ioana nu mi-a făcut niciodată nimic rău. Usturoiul l-am cerut eu. Ea mi-a pregătit mâncarea, mi-a dat medicamentele și a avut grijă de mine când nu mă puteam ridica din pat.
Valeria a început să plângă.
— Eu am spus că vrea casa, dar ea nici măcar nu mi-a cerut vreodată ceva. Am vorbit urât despre ea pentru că eram geloasă pe apropierea dintre ea și fiul meu. Și pentru că nu puteam accepta că am ajuns să depind de nora mea.
Una dintre vecine a întrebat-o:
— Dar de ce nu i-ai spus pur și simplu că îți pare rău?
— Pentru că am făcut prea mult rău și mi-a fost rușine.
În acel moment am intrat în curte. Răzvan se întorsese în țară și venise împreună cu mine.
Valeria m-a văzut și s-a ridicat cu ajutorul bastonului.
— Ioana, aș vrea să-ți spun ceva și să mă audă și ele.
M-am oprit lângă poartă.
— Vă ascult, mamă.
— Te-am acuzat pe nedrept. Am spus că vrei să-mi iei casa, că îmi faci vrăji și că încerci să-mi faci rău. Nimic din toate acestea nu a fost adevărat.
A început să plângă din nou.
— Îmi pare rău. Îți cer iertare în fața acestor femei, pentru că tot în fața lor te-am vorbit de rău. Nu meritai să treci prin asta.
Nu m-am grăbit să răspund.
Răzvan stătea lângă mine și mă ținea de mână.
— Mamă, i-am spus, eu nu v-am îngrijit pentru casă. V-am îngrijit pentru că sunteți mama soțului meu. Dar nu vreau să mai aud că sunt acuzată că vă fac rău.
— Nu o să mai spun asta, Ioana. Îți promit.
— Și mai vreau ceva. Să nu mai ascundeți lucrurile de Răzvan și să nu mă mai puneți să aleg între a vă ajuta și a fi respectată.
Valeria a încuviințat.
— Ai dreptate.
Răzvan s-a apropiat de mama lui.
— Mamă, scrisorile pe care ți le-am trimis erau ca să știi că Ioana este omul care m-a ajutat să rezist departe de casă. Nu trebuia să le ascunzi și nici să te porți cu ea ca și cum ar fi dușmanul tău.
— Știu, băiatul meu. Am greșit.
El a îmbrățișat-o.
Eu am rămas câteva clipe lângă poartă, privind cele patru vecine care asistaseră la discuție. Nu mă mai simțeam obligată să le demonstrez nimic.
În săptămânile care au urmat, am organizat împreună cu Răzvan un program de ajutor pentru mama lui. El a preluat mai multe responsabilități, iar pentru lucrurile pe care eu nu le puteam face zilnic am găsit sprijin suplimentar.
Valeria nu s-a transformat peste noapte într-o femeie fără reproșuri. Uneori încă îmi spunea că am pus prea multă sare sau că am mutat ceva din locul obișnuit.
Dar nu m-a mai acuzat că vreau să-i iau casa.
Într-o după-amiază, am găsit cutia de lemn pe masa din sufragerie. Valeria scosese scrisorile și le așezase în ordine.
— Ioana, vreau să le păstrez aici, mi-a spus. Nu mai vreau să le ascund în pod.
— Sunt scrisorile lui Răzvan, mamă. Păstrați-le. Sunt importante.
— Mi-ar plăcea să le citim împreună, când avem timp.
Am zâmbit.
— Sigur.
Într-o seară, Răzvan a venit în bucătărie și ne-a găsit pe amândouă cu câte o scrisoare în mână. Valeria îl întreba despre câteva lucruri pe care le uitase din perioada plecării lui.
Am stat împreună la masă și am vorbit despre anii în care fusese departe.
Pentru mine, cutia aceea nu mai era doar dovada unor scrisori ascunse. Era și dovada că Răzvan îmi recunoscuse eforturile chiar și atunci când eu nu știam că cineva le vede.
Nu am uitat acuzațiile Valeriei și nici zilele în care m-a făcut să mă simt străină în casa ei. Dar am văzut că, de data aceasta, își asumase în fața altora ceea ce făcuse.
Iar eu am învățat că poți să ajuți un om bolnav fără să renunți la propriile limite și că iertarea nu înseamnă să accepți din nou aceleași jigniri.
De atunci, când intru în camera Valeriei cu tava de ceai, nu mai găsesc suspiciune în privirea ei. Uneori îmi mulțumește, alteori mă întreabă dacă vreau să bem împreună o cafea.
Nu suntem o familie perfectă. Dar nu mai trăim din acuzații și lucruri ascunse.
Și, pentru prima dată, când Valeria le vorbește vecinelor despre mine, nu mai trebuie să mă întreb ce poveste le spune.