Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în pragul camerei, cu telefonul în mână, fără să știu ce să-i răspund soacrei mele. Marghioala stătea pe marginea patului și privea fotografia veche de pe comodă. Păpușa era înapoi în pătuț, înfășată în păturica albastră a lui David.
— Nu știu, mamă, am spus încet. Nu v-am mai auzit cântând melodia asta.
Marghioala a luat fotografia de pe comodă și a ținut-o câteva clipe în mâini.
— I-o cântam lui Paul când era mic. Avea cam vârsta lui David.
M-am apropiat și m-am așezat pe scaunul de lângă pătuț.
În fotografie, soacra mea era foarte tânără. Avea părul lung, prins la spate, și îl ținea pe Paul în brațe, în fața casei în care locuiseră pe atunci.
— Nu știam că îi cântați, am spus.
— Îi cântam în fiecare seară. Uneori și de zece ori, dacă nu adormea.
A zâmbit puțin, apoi și-a coborât privirea.
— Paul a fost un copil care dormea greu. Plângea mult, mai ales în primele luni. Eu eram tânără și mă speriam din orice.
Am privit-o surprinsă.
— Dumneavoastră? Dar mereu spuneți că vă descurcați atât de bine cu copiii.
— Acum mă descurc mai bine, Oana. Dar atunci nu știam nici eu prea multe. Am învățat pe parcurs, așa cum înveți și tu.
Mi-am împreunat mâinile în poală.
— Paul nu mi-a povestit că plângea atât de mult.
— De unde să știe? Era prea mic. Eu țin minte nopțile acelea.
Marghioala a așezat fotografia pe genunchi.
— Soțul meu lucra departe și lipsea câte două săptămâni. Eu rămâneam singură cu Paul. Uneori mă apuca dimineața plimbându-l prin cameră. Eram atât de obosită, încât nici nu mai știam ce zi este.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Și nu aveați pe nimeni să vă ajute?
— Mama mea venea când putea. Dar avea și ea serviciu. În rest, mă descurcam cum puteam.
A făcut o pauză.
— Cântecul acela îl auzisem de la mama. Nu știu de ce, dar când începeam să-l fredonez, mă linișteam și eu. Îl legănam pe Paul și cântam până adormeam aproape amândoi.
Mi-am amintit de serile în care îl plimbam pe David prin casă, cu ochii usturându-mă de oboseală.
Nu mi-o imaginasem niciodată pe Marghioala trecând prin aceleași lucruri.
În mintea mea, ea fusese mereu bunica sigură pe sine, care știa să facă totul mai bine.
— Și acum îi cântați lui David același cântec?
— Da. Când îl țin în brațe, îmi amintesc de Paul. Nu pentru că îi confund, ci pentru că seamănă atât de mult uneori. Mai ales când își strânge pumnii și se lipește de mine.
Soacra mea s-a uitat spre pătuț.
— Astăzi, când am ridicat păturica, nu i-am văzut fața. Am crezut că s-a trezit și am început să-l legăn, cum fac de obicei. Nici nu m-am gândit că ai putea să pui o păpușă acolo.
Am simțit cum mi se înroșesc obrajii.
— Îmi pare rău, mamă.
Marghioala m-a privit.
— Eu l-am legănat și pe fiul meu așa, tu de ce râzi?
Nu a ridicat vocea. Tocmai de aceea cuvintele ei m-au durut atât de tare.
— Nu râdeam de cântec, am încercat să explic. Voiam doar să vă arăt că…
M-am oprit.
Nu găseam o explicație care să facă gestul meu să pară mai puțin urât.
— Că nu sunt atentă la nepotul meu? a întrebat ea.
— Da.
— Și de ce voiai să dovedești asta?
Am privit telefonul pe care încă îl țineam în mână.
— Pentru că mă simt prost când spuneți că David adoarme imediat la dumneavoastră.
— De ce să te simți prost?
— Pentru că eu mă chinui uneori câte o oră. Și când vă aud spunând că îl liniștiți repede, am impresia că toată lumea crede că nu sunt o mamă bună.
Marghioala a rămas tăcută.
— Nu v-am spus niciodată asta, am continuat. Dar mă doare când le povestiți vecinelor cât de bine se descurcă bunica. Parcă tot ce fac eu nu mai contează.
Soacra mea a pus fotografia la loc.
— Oana, eu nu am vrut niciodată să te fac să te simți așa.
— Știu. Sau cel puțin acum încep să înțeleg.
— Când spun că David adoarme la mine, mă laud cu nepotul meu, nu cu mine. Sunt fericită că pot să-l țin în brațe. Nu m-am gândit că tu auzi în vorbele mele un reproș.
Am început să plâng.
— Eu aud mereu reproșuri, mamă. Chiar și când nu mi le spune nimeni. Sunt obosită și mă întreb tot timpul dacă fac lucrurile bine.
Marghioala s-a apropiat puțin de mine.
— Dar de ce nu mi-ai spus?
— Mi-era teamă că o să-mi spuneți că exagerez.
— Poate că uneori vorbesc prea mult și dau sfaturi fără să mi le ceară nimeni. Dar nu vreau să-ți iau locul.
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
— David este copilul tău. Eu sunt bunica lui. Sunt două lucruri diferite și amândouă pot fi frumoase.
Am dat din cap.
— Aveți dreptate.
— Dar și eu trebuie să-ți spun ceva, Oana.
Am ridicat privirea.
— M-a durut ce ai făcut astăzi. Nu pentru că am ținut o păpușă în brațe câteva clipe. Ci pentru că tu ai pregătit totul ca să mă filmezi și să râzi de mine.
Mi-am șters lacrimile.
— Știu. A fost urât din partea mea.
— Dacă nu ai încredere în mine să stau cu David, trebuie să-mi spui. Nu vreau să-l îngrijesc în timp ce tu cauți o ocazie să mă faci de râs.
Am simțit că avea dreptate.
— Mamă, nu v-am văzut niciodată făcând ceva rău copilului. Nu aveam niciun motiv să vă întind capcana asta.
— Atunci de ce ai făcut-o?
Am respirat adânc.
— Pentru că eram geloasă.
Era prima dată când spuneam cuvântul acela cu voce tare.
— Geloasă pe mine?
— Da. Pe felul în care îl liniștiți. Pe faptul că David zâmbește când vă vede. Știu că sună prostesc, dar uneori mă tem că o să vă iubească mai mult decât pe mine.
Marghioala a clătinat încet din cap.
— Oana, dragostea unui copil nu se împarte ca o prăjitură. Dacă îi dă și bunicii o bucățică, nu înseamnă că mamei îi rămâne mai puțin.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Nu m-am gândit niciodată așa.
— Și să mai știi ceva. Când David adoarme la mine, nu înseamnă că tu ai greșit. Poate este mai liniștit în ziua aceea. Poate îl prind într-un moment bun. Iar alteori plânge și la mine, numai că nu stau să povestesc tuturor fiecare minut greu.
Am început să râd încet.
— Deci nu adoarme întotdeauna imediat?
— Bineînțeles că nu. Uneori mă plimb cu el prin cameră până mă dor picioarele. Dar sunt atât de bucuroasă când adoarme, încât despre asta ajung să povestesc.
Mi-am dus mâna la frunte.
— Eu am înțeles cu totul altceva.
— Și eu n-am fost atentă la felul în care vorbele mele te pot răni. O să încerc să nu mai spun că bunica știe mai bine.
Am rămas câteva clipe tăcute.
Apoi am ridicat telefonul.
— Mamă, vreau să vedeți ceva.
Am deschis galeria și am găsit filmarea.
Se vedea Marghioala legănând păpușa, cu o expresie atât de blândă încât mi s-a făcut rușine că eu râsesem în spatele telefonului.
— Voiam să i-o arăt lui Paul, am recunoscut. Poate chiar să o trimit unei prietene, ca să-i spun ce farsă am făcut.
Marghioala și-a coborât privirea.
— M-aș fi simțit foarte umilită.
— Știu. Și nu vreau să fac asta.
Am selectat filmarea și am șters-o.
Apoi am intrat în folderul cu elemente șterse recent și am eliminat-o și de acolo.
— Gata, mamă. Nu mai există. Nu am trimis-o nimănui.
Marghioala m-a privit cu ochii umezi.
— Îți mulțumesc.
Am lăsat telefonul pe comodă și m-am apropiat de ea.
— Mă iertați?
Nu mi-a răspuns imediat.
— M-ai rănit, Oana. Dar mă bucur că mi-ai spus ce te supără. Poate trebuia să vorbim de mult.
Am întins brațele și am îmbrățișat-o.
Marghioala m-a strâns la piept.
Am rămas așa câteva clipe, în camera luminată doar de veioza mică de veghe.
În acel moment a intrat Paul, ținându-l pe David în brațe.
— Ce faceți aici? a întrebat el, surprins să ne vadă îmbrățișate.
M-am desprins de soacra mea și m-am uitat la el.
— Paul, trebuie să-ți spun ceva.
I-am povestit despre păpușă, despre filmare și despre motivul pentru care pregătisem farsa.
Paul a ascultat fără să mă întrerupă.
— Oana, de ce nu mi-ai spus cât de rău te simți? m-a întrebat la final.
— Am încercat. Dar nici eu nu știam să explic ce mă supără.
— Îmi pare rău că nu te-am ascultat mai atent.
Apoi s-a întors spre mama lui.
— Mamă, îmi pare rău și pentru ce s-a întâmplat astăzi.
Marghioala a dat din cap.
— Nu tu ai făcut farsa, Paul. Dar poate ar fi bine să vorbiți mai mult unul cu altul, înainte să ajungeți să vă certați din lucruri pe care le țineți în voi.
David a început să se foiască în brațele tatălui său.
Paul mi l-a întins.
— Cred că îi este somn.
L-am luat și l-am așezat la piept.
Marghioala s-a ridicat.
— Eu mă duc să pregătesc ceaiul. Vă las puțin singuri.
Am privit-o cum iese din cameră.
Nu mai simțeam că trebuie să demonstrez ceva.
În seara aceea, David a adormit greu, ca de obicei. L-am legănat, i-am vorbit încet și m-am plimbat cu el prin cameră.
Dar, pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai gândit că fac ceva greșit.
După câteva zile, Marghioala a venit din nou la noi.
Nu i-am cerut să-l adoarmă pe David și nici ea nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi.
Am stat împreună la masă, iar eu am întrebat-o despre fotografia de pe comodă.
— Mamă, cum era Paul când avea vârsta lui David?
Marghioala a zâmbit.
— Era încăpățânat. Dacă voia ceva, nu renunța până nu primea.
Am început să râd.
— Deci nu s-a schimbat prea mult.
— Nu, a spus ea râzând. Dar era și foarte lipicios. Nu voia să stea decât în brațe.
Am rugat-o să-mi povestească mai multe.
Mi-a vorbit despre primii pași ai lui Paul, despre iernile în care îl îmbrăca în salopete groase și despre serile în care îl adormea cântând.
La un moment dat, am întrebat-o:
— Mamă, îmi mai cântați o dată cântecul acela?
Marghioala m-a privit surprinsă.
— Sigur, Oana.
A început să fredoneze încet melodia veche.
Am ascultat-o fără să spun nimic.
Nu era un cântec deosebit. Era o melodie simplă, repetitivă, pe care probabil multe mame o cântaseră copiilor lor.
Dar pentru Marghioala însemna anii în care îl crescuse pe Paul.
Iar pentru mine începea să însemne ceva nou: faptul că nu eram singura femeie din casă care trecuse prin nopți nedormite și griji pentru un copil.
Înainte să plece, soacra mea m-a întrebat dacă vreau să vină și săptămâna următoare.
— Sigur că da, mamă. David se bucură când vă vede.
— Și tu?
Am zâmbit.
— Și eu.
Marghioala m-a îmbrățișat.
De atunci, am încercat să vorbim mai deschis. Când un sfat mă deranja, îi spuneam. Când aveam nevoie de ajutor, îl ceream fără să mă simt mai puțin mamă.
Uneori David adormea repede la bunica. Alteori adormea la mine. Și erau seri în care nu voia să adoarmă la nimeni.
Am înțeles că nu există un concurs între mamă și bunică.
Nu trebuie să câștige una ca să piardă cealaltă.
Într-o după-amiază, am găsit-o pe Marghioala în camera copilului, ținându-l pe David în brațe și fredonând același cântec.
M-am oprit în prag.
De data aceasta nu am scos telefonul.
Am intrat, m-am așezat lângă ea și am ascultat.
Când David a adormit, Marghioala mi l-a întins cu grijă.
— Uite, Oana. Acum îl poți pune în pătuț.
L-am luat și am zâmbit.
— Mulțumesc, mamă.
Nu pentru că îl adormise mai repede decât mine.
Ci pentru că înțelesesem, în sfârșit, că dragostea ei pentru nepot nu lua nimic din dragostea mea de mamă.
Iar filmarea pe care o făcusem ca să râd de ea dispăruse pentru totdeauna.
În locul ei rămăsese o amintire pe care nu aveam nevoie să o arăt nimănui: aceea a unei bunici care legăna cu aceeași blândețe cu care își legănase, cu mulți ani în urmă, propriul copil.