Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihnea a rămas în mijlocul camerei, uitându-se la mama lui. Sevastiana stătea în prag, cu brațele încrucișate, iar Ruxandra ținea în continuare globul argintiu în palmă. Eu nu am spus nimic. Voiam să văd ce hotărâre avea să ia soțul meu.
— Mamă, a spus Mihnea, noi am venit aici pentru că ne-ai oferit ajutorul tău. Nu pentru că am vrut să-ți luăm casa sau să-ți schimbăm obiceiurile.
— Și eu v-am primit, nu? a răspuns Sevastiana.
— Ne-ai primit. Și îți mulțumim. Dar de aproape un an, Carmen și Ruxandra trebuie să ceară voie pentru orice lucru mărunt.
— Sunt regulile mele.
— Înțeleg. Numai că și noi suntem o familie, mamă. Iar Ruxandra nu trebuie să crească având impresia că este o musafiră nedorită.
Sevastiana s-a uitat spre nepoata ei.
— Eu n-am spus că nu o vreau aici.
— Nu trebuie să spui asta direct, a răspuns Mihnea. Este suficient să-i interzici să pună un glob în brad.
Soacra mea a oftat.
— Faceți din țânțar armăsar. Este doar un brad.
Atunci am intervenit și eu.
— Tocmai asta este problema, mamă. Este doar un brad. Nu am vrut să schimb mobila, să vă arunc lucrurile sau să hotărăsc eu ce se întâmplă în casa dumneavoastră. Am vrut să împodobesc bradul împreună cu fetița mea.
— Și eu ți-am spus că nu vreau.
— Am înțeles. Nu îl vom împodobi.
Sevastiana a părut mulțumită.
Dar Mihnea a continuat:
— Mamă, de mâine începem să căutăm altă locuință.
Soacra mea s-a îndreptat de spate.
— Așa repede vă supărați?
— Nu ne supărăm pentru un glob. Am amânat prea mult mutarea, deși acum lucrez din nou. Este timpul să avem casa noastră.
— Și crezi că o să vă descurcați?
— O să ne organizăm. Poate nu găsim imediat ceva, dar începem să căutăm.
Sevastiana nu a mai spus nimic. S-a întors și a ieșit din cameră.
Ruxandra s-a apropiat de tatăl ei.
— Tati, chiar o să avem iar casa noastră?
Mihnea s-a aplecat și a îmbrățișat-o.
— O să avem, iubita mea. Nu știu exact când, dar o să facem tot ce putem.
— Și acolo o să pot împodobi bradul?
— O să-l împodobim împreună.
Fetița a zâmbit și a pus globul argintiu înapoi în cutie.
În seara aceea, după ce Ruxandra a adormit, am stat cu Mihnea în bucătărie și am făcut socoteli.
Am verificat cât câștiga el, cât puteam pune eu deoparte și ce chirie ne-am putea permite fără să ajungem din nou în situația de anul trecut.
Nu aveam bani mulți. Dar aveam un venit stabil și câteva economii.
— Îmi pare rău că nu am intervenit mai devreme, mi-a spus Mihnea.
— Știu că ți-a fost greu. Este mama ta.
— Tocmai de aceea trebuia să-i spun când greșește. Am lăsat-o pe Ruxandra să creadă că trebuie să fie mereu atentă să nu supere pe nimeni.
— Important este că acum ai înțeles.
Ne-am hotărât să nu transformăm ultimele săptămâni petrecute în casa Sevastianei într-un război.
A doua zi, Ruxandra m-a întrebat dacă mai putem face ceva frumos în camera ei.
— Sigur că da, i-am spus. Dar folosim doar decorațiunile noastre și avem grijă să nu stricăm nimic.
Am scos instalația luminoasă pe care o cumpăraserăm cu un an înainte și am prins-o în jurul ferestrei, folosind cârlige adecvate, fără să găurim pereții.
Am făcut ghirlande din hârtie colorată și câteva steluțe pe care Ruxandra le-a decupat singură.
Pe raftul cu cărți am așezat un om de zăpadă din material textil, iar lângă pat am pus o cutie cu felicitări și desene.
Nu aveam un brad în camera ei, dar luminițele și decorațiunile o făceau să pară un mic colț de sărbătoare.
Ruxandra era încântată.
— Mami, parcă este camera lui Moș Crăciun!
Am râs.
— Atunci sper să nu ne ceară chirie.
Fetița a început să râdă și ea.
În zilele următoare, venea de la școală și își petrecea timpul făcând noi decorațiuni.
Uneori o găseam lipind steluțe pe o ghirlandă. Alteori desena felicitări pentru bunica și pentru verișorii ei.
Sevastiana trecea pe lângă ușa camerei, se uita înăuntru și pleca fără să spună nimic.
În sufragerie, bradul artificial rămăsese exact cum îl montase Mihnea.
Fără globuri.
Fără instalație.
Fără stea în vârf.
Într-o după-amiază, am întrebat-o pe Sevastiana dacă vrea să-i aduc cutiile cu decorațiunile ei din dulap.
— Nu, Carmen. Mă ocup eu.
— Bine, mamă.
Nu am mai insistat.
Au trecut zilele, dar Sevastiana nu a împodobit bradul.
Nu știu dacă aștepta să o rugăm din nou să ne lase să o ajutăm sau dacă pur și simplu nu mai avea chef.
Eu nu am întrebat-o.
În Ajunul Crăciunului, Ruxandra a terminat ultima ghirlandă. A pus-o deasupra ferestrei și m-a chemat să văd.
— Mami, gata! Acum camera este pregătită.
M-am uitat în jur.
Luminițele aveau o lumină caldă, steluțele de hârtie se mișcau ușor când deschideam ușa, iar pe raft erau așezate felicitările făcute de ea.
— Este foarte frumoasă, iubita mea.
— Crezi că o să le placă și verișorilor?
— Sunt sigură.
A doua zi, de Crăciun, au venit Sorin, fratele lui Mihnea, împreună cu soția și cei doi copii ai lor.
Sevastiana pregătise masa în sufragerie. Pusese fața de masă cea bună, farfuriile de sărbătoare și câteva lumânări decorative.
Bradul neîmpodobit stătea lângă fereastră.
Când au intrat, copiii lui Sorin au observat imediat luminițele care se vedeau pe hol, dinspre camera Ruxandrei.
— Ce este acolo? a întrebat băiatul cel mic.
Ruxandra a zâmbit.
— Veniți să vă arăt!
Au fugit toți trei în camera ei.
După câteva secunde, am auzit exclamații și râsete.
— Uite câte steluțe!
— Le-ai făcut tu?
— Da! Și ghirlanda asta!
Copiii s-au așezat pe covor și au început să-și arate cadourile.
Am mers să-i chem la masă.
Au venit, au mâncat și au stat cuminți cât am servit prânzul.
Dar imediat ce au terminat, s-au întors în camera Ruxandrei.
După un timp, Sorin s-a dus să vadă ce fac.
— Ce frumos ați decorat aici! a spus el.
Soția lui l-a urmat.
În scurt timp, și Mihnea era în camera copilului, ajutându-i să prindă o steluță care căzuse de pe ghirlandă.
Eu am rămas câteva minute în bucătărie, strângând farfuriile.
Când am intrat în sufragerie, am văzut-o pe Sevastiana stând singură pe canapea.
Privea bradul neîmpodobit.
Din camera Ruxandrei se auzeau copiii râzând.
— Mamă, vreți să vă aduc o cafea? am întrebat.
— Nu, Carmen.
M-am așezat pe fotoliul din apropiere.
— Sunteți supărată?
Sevastiana a privit spre ușa deschisă.
— Toată lumea stă în camera aceea.
— Copiii sunt încântați de decorațiuni.
— Și aici nu mai vine nimeni?
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Au stat la masă cu noi. Acum se joacă. Nu cred că vor să vă supere.
Sevastiana s-a uitat din nou la brad.
— Am pregătit sufrageria pentru toți.
— Știu, mamă. Masa a fost foarte bună.
— Dar după ce au mâncat, au plecat.
Nu am știut ce să-i răspund.
În acel moment, Ruxandra a apărut în ușă.
— Bunico, vii să vezi ce am făcut?
Sevastiana a ridicat privirea.
— Ce ați mai făcut?
— Am pus toate felicitările pe raft. Și verișorii au făcut câte una!
— Nu pot să vin acum, a răspuns bunica.
Ruxandra a rămas puțin dezamăgită.
— Bine. Dacă vrei, vii mai târziu.
A plecat înapoi în cameră.
Sevastiana a rămas privind ușa.
După câteva minute s-a ridicat și a mers pe hol.
Eu am rămas în sufragerie.
Din camera Ruxandrei am auzit vocea ei.
— Bunico, uite, aici am pus luminițele. Și aici sunt desenele noastre.
Sevastiana a intrat.
Copiii s-au dat puțin la o parte ca să-i facă loc.
— Este frumos, a spus ea.
Ruxandra a zâmbit.
— Am făcut totul cu mami.
Unul dintre verișori a întrebat:
— De ce nu ați împodobit și bradul din sufragerie?
Ruxandra a răspuns înainte să apuce cineva să spună ceva.
— Pentru că acolo nu avem voie. Bunica a spus că este casa ei și nu putem pune globuri.
În cameră s-a făcut liniște.
Sevastiana a rămas cu privirea la nepoata ei.
— Ruxandra, chiar așa ai înțeles?
— Da, bunico. Aici putem să punem ce vrem, dar în sufragerie nu avem voie.
Am văzut cum soacra mea își coboară privirea.
Nu a certat-o pe fetiță și nici nu a încercat să explice de ce avea dreptate.
A ieșit din cameră și m-a rugat să vorbim în bucătărie.
— Carmen, vreau să te întreb ceva.
— Vă ascult, mamă.
— Chiar vă simțiți atât de rău aici?
Am respirat adânc.
— Nu în fiecare zi. Ne-ați ajutat mult când am avut nevoie. Dar Ruxandra a ajuns să creadă că trebuie să ceară voie pentru orice. Iar eu mă simt mereu de parcă aș putea greși numai pentru că ating un lucru.
Sevastiana a privit spre masă.
— Nu am vrut să vă fac să vă simțiți străini.
— Știu că poate nu asta ați vrut. Dar asta s-a întâmplat.
— Eu am trăit toată viața în casa asta. După ce a murit soțul meu, am rămas singură și m-am obișnuit să hotărăsc totul.
— Înțeleg, mamă. Dar noi nu vrem să vă luăm nimic.
— Și acum vreți să plecați.
— Da. Mihnea și-a găsit serviciu, iar noi putem începe să căutăm ceva al nostru. Nu vrem să plecăm certați, dar cred că este mai bine pentru toți.
Sevastiana a rămas tăcută.
Apoi a spus încet:
— Îmi pare rău pentru ce i-am spus Ruxandrei.
Am privit-o.
— Cred că ar fi bine să-i spuneți și ei.
— O să-i spun.
În seara aceea, după ce musafirii au plecat, Sevastiana a intrat în camera Ruxandrei.
Fetița își strângea decorațiunile de hârtie care căzuseră pe covor.
— Ruxandra, pot să stau puțin cu tine?
— Sigur, bunico.
Sevastiana s-a așezat pe marginea patului.
— Vreau să-ți cer iertare pentru că nu te-am lăsat să împodobești bradul.
Ruxandra a ridicat privirea.
— Nu mai ești supărată?
— Nu sunt supărată pe tine. Am fost prea aspră.
— Dar casa este a ta, bunico.
— Da, este casa mea. Numai că asta nu înseamnă că voi nu sunteți familia mea.
Ruxandra s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Eu voiam doar să pun globul argintiu.
Sevastiana a zâmbit trist.
— Știu, draga mea.
A doua zi, soacra mea a scos singură cutiile cu globuri și a împodobit bradul din sufragerie.
Nu ne-a cerut să o ajutăm, dar nici nu ne-a interzis să ne apropiem.
Ruxandra a venit lângă ea și i-a întins globul argintiu.
— Bunico, îl pui pe acesta?
Sevastiana l-a luat și l-a agățat pe o creangă din față.
— Aici este bine?
— Da!
Nu am considerat că gestul acela rezolva totul.
Dar a fost prima dată când am văzut-o pe Sevastiana încercând să schimbe ceva fără să-i ceară nimeni.
În ianuarie, Mihnea și cu mine am început să vizionăm apartamente de închiriat.
Am găsit unul mic, cu două camere, într-un bloc liniștit. Nu era luxos și nici foarte aproape de serviciul lui Mihnea, dar ne puteam permite chiria.
Ruxandra a fost încântată când a văzut camera ei.
— Mami, aici pot să-mi pun desenele pe perete?
— Da, iubita mea. O să alegem împreună unde le așezăm.
Ne-am mutat la începutul lui februarie.
Sevastiana ne-a ajutat să împachetăm câteva lucruri. În ziua plecării, a rămas în prag și ne-a privit cum încărcam mașina.
— Să veniți în vizită, ne-a spus.
— Venim, mamă, a răspuns Mihnea. Și poți veni și tu la noi.
— Nu vreau să vă deranjez.
Am zâmbit.
— Nu ne deranjați. Doar să ne anunțați înainte, ca să fim acasă.
Sevastiana a încuviințat.
În lunile următoare, relația noastră s-a schimbat încet.
Nu mai locuiam sub același acoperiș, așa că nu ne mai certam din cauza lucrurilor mărunte.
Sevastiana venea uneori duminica la masă, iar noi mergeam la ea când aveam timp.
Ruxandra nu mai era atentă la fiecare mișcare. Vorbea cu bunica ei, îi arăta desenele și o invita să se joace.
În decembrie, aproape un an mai târziu, am cumpărat primul nostru brad pentru apartamentul în care locuiam.
Era mai mic decât cel din casa Sevastianei, dar încăpea perfect lângă fereastră.
Am invitat-o și pe soacra mea să-l împodobim împreună.
Când a venit, Ruxandra a întâmpinat-o cu o cutie de globuri.
— Bunico, vrei să pui prima stea?
Sevastiana s-a uitat la mine.
— Am voie?
Înainte să răspund, Ruxandra a început să râdă.
— Aici toată lumea are voie să împodobească bradul, bunico!
Sevastiana a zâmbit și a luat steaua.
Am ajutat-o să o așeze în vârf, iar Mihnea a aprins instalația luminoasă.
Pentru câteva clipe, am rămas toți patru privind bradul.
Nu era cel mai mare și nici cel mai frumos brad pe care îl avuseserăm.
Dar era primul în jurul căruia nimeni nu se temea să atingă un glob.
Atunci am înțeles că nu dimensiunea unei case hotărăște cât de bine se simte o familie în ea.
Poți avea o sufragerie mare și un brad înalt, dar să rămâi singur lângă el dacă îi faci pe ceilalți să se simtă nedoriți.
Și poți avea un apartament mic, cu un brad modest, dar să fie loc pentru toți.
Casa Sevastianei rămăsese a ei. Nimeni nu încercase să i-o ia.
Dar, în sfârșit, înțelesese că dragostea familiei nu se păstrează prin interdicții.
Se păstrează atunci când oamenii sunt primiți cu bucurie și lăsați să se simtă acasă.