Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în pragul cămării, uitându-mă la mama. Tata se întorsese deja în bucătărie cu sticla în mână, iar din felul în care vorbea îmi dădeam seama că băuse destul pentru ziua aceea.
— Mamă, ce ai făcut? am întrebat în șoaptă.
Rodica s-a uitat spre ușa bucătăriei, apoi la mine.
— Nimic care să-i facă rău, Maria. Dar m-am săturat să stau cu frică de ce spune la fiecare masă.
Nu înțelegeam.
— Hai să mergem, mi-a spus. Și te rog să nu începi o ceartă.
Am urmat-o în bucătărie.
Tata își așezase sticla lângă farfurie și căuta un păhărel curat.
— Uite, Maria! a spus când m-a văzut. Asta este țuică adevărată. Nu prostiile pe care le vând ăștia prin magazine.
— Tată, ai băut destul, i-am răspuns.
— Lasă-mă, fată, că știu eu cât pot să beau.
Mama s-a așezat la masă, pentru prima dată în ziua aceea fără să mai caute ceva de făcut.
— Nelu, nu mai vrei niște sarmale? l-a întrebat.
— Nu, Rodico. Mai întâi să beau ceva bun, că m-ai servit numai cu mâncare fără gust.
Am văzut cum mama își strânge buzele, dar nu i-a răspuns.
Tata a desfăcut sticla și și-a turnat într-un păhărel.
A ridicat paharul spre lumină.
— Ia uite ce limpede este! Asta înseamnă să știi să faci țuică.
A băut dintr-o înghițitură.
Am așteptat să văd ce spune.
— Ei, așa da! a exclamat. Asta-i băutură bună!
Mama a privit spre mine.
Avea în colțul gurii un zâmbet abia vizibil.
Atunci am început să bănuiesc ce făcuse.
— Tată, chiar este bună? l-am întrebat.
— Foarte bună! Nu te pricepi tu la astea.
Darius s-a uitat curios spre bunicul lui.
— Bunicule, de unde știi că este bună?
— După gust, băiete. Un om care a băut țuică toată viața o recunoaște imediat.
Mi-am mușcat buza ca să nu zâmbesc.
Mama a rămas liniștită.
Tata și-a mai turnat puțin.
— Uite, Rodico, așa trebuie să fie țuica. Limpede și tare. Nu ca mămăliga ta, care se întinde în farfurie.
De data aceasta, mama nu și-a mai coborât privirea.
— Mămăliga mea măcar a ținut de foame familia asta, Nelu.
Tata s-a uitat surprins la ea.
— Ce-ai spus?
— Ai auzit bine.
Era prima dată când o auzeam răspunzându-i atât de calm și de apăsat.
Tata a râs.
— Ia uite, a prins Rodica glas!
A ridicat din nou păhărelul.
— Să trăim! Și să mai bem o țuică bună!
A băut, apoi a pus paharul pe masă cu un aer mulțumit.
— Tare mai este!
Nu m-am mai putut abține și am început să râd.
Nu foarte tare, dar suficient cât să mă audă.
— Ce ai, Maria? a întrebat tata.
— Nimic, tată.
Darius a început și el să zâmbească, deși nu înțelegea exact ce se întâmplă.
Teodora se uita când la mine, când la bunica ei.
— Mami, de ce râzi?
Am vrut să-i răspund, dar mama a ridicat ușor mâna.
— Lasă, Maria. Îi spun eu.
S-a întors spre tata.
— Nelu, ce ai în pahar?
— Țuică, femeie! Nu vezi?
— Ești sigur?
— Cum să nu fiu sigur? Doar eu am făcut-o!
Mama a luat sticla de pe masă și a privit-o.
— Atunci am să-ți spun ceva. Ce ai băut acum este apă.
Tata a rămas cu gura întredeschisă.
— Ce apă?
— Apă de la robinet, Nelu.
— Nu vorbi prostii!
— Am golit sticlele din cămară și am pus apă în ele. Nu mai este țuică în sticlele acelea.
M-am uitat la mama, apoi la tata.
Acum înțelegeam zâmbetul ei din cămară.
— Nu se poate! a spus tata.
A ridicat sticla și a mirosit-o.
Apoi a turnat câteva picături în palmă și le-a gustat.
Expresia i s-a schimbat.
— Păi… asta chiar este apă!
Am izbucnit în râs.
Darius a râs și el, iar Teodora, văzându-ne, a început să chicotească.
Chiar și mama a zâmbit.
— Dar ai spus că este tare, tată! i-am amintit.
— Lasă-mă, Maria! Nu mai face glume pe seama mea!
Râsul s-a stins repede.
Tata a împins sticla spre mijlocul mesei.
— Rodico, ai înnebunit? Mi-ai aruncat băutura?
— Da, Nelu.
— Știi cât am muncit pentru ea?
— Știu cât ai muncit. Dar știu și cât ai băut.
— M-ai făcut de râs în fața copiilor!
Mama s-a ridicat încet de pe scaun.
Nu tremura și nu plângea.
— 40 de ani am tăcut, de azi nu mai tac.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Tata a privit-o lung.
— Ce tot spui acolo?
— Spun că m-am săturat, Nelu.
— De ce te-ai săturat?
— Să gătesc de dimineață și să-mi spui că nu sunt bună de nimic. Să pun masa și să aștept să văd ce nu-ți convine. Să vină copiii în vizită și să stau cu grijă că o să mă jignești iar.
Tata a încercat să râdă.
— Hai, că exagerezi.
— Nu exagerez. De patruzeci de ani îmi spui că nu fac mâncarea bine, că nu țin casa cum trebuie și că nu mă pricep la nimic.
Mama a privit spre mine.
— Și Maria a crescut auzind toate vorbele astea.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Așa este, mamă, am spus.
Tata s-a întors spre mine.
— Acum te bagi și tu?
— Nu mă bag, tată. Dar îmi amintesc foarte bine cum vorbeai cu mama când eram mică.
— Voi două v-ați înțeles să mă certați?
— Nu, a răspuns mama. Maria nici nu știa ce am făcut cu sticlele. Eu am hotărât singură.
— Și crezi că așa rezolvi ceva?
— Nu. Știu că nu rezolv totul cu niște sticle. Dar astăzi am vrut să înțelegi cât de ușor este să te lauzi și să-i faci pe ceilalți de râs fără să te gândești ce simt.
Tata a rămas tăcut.
Mama a continuat:
— Tu ai râs de mâncarea mea în fața nepoților. Ai spus că nu sunt bună nici să pun o masă. Iar acum te-ai supărat pentru că noi am râs câteva clipe de tine.
— Nu este același lucru.
— Nu, Nelu. Nu este. Eu nu te-am umilit în fiecare zi, timp de patruzeci de ani.
Cuvintele acelea au rămas între noi.
Nu-l mai văzusem niciodată pe tata fără un răspuns pregătit.
Teodora s-a apropiat de mine.
— Mami, bunicul este supărat?
Am luat-o de mână.
— Bunicul și bunica au o discuție. Nu este vina voastră.
Mama s-a întors spre copii.
— Dragii mei, mergeți puțin în sufragerie. Vreau să vorbesc cu bunicul.
Darius a luat-o pe Teodora de mână și au ieșit.
Am rămas la masă cu părinții mei.
— Rodico, a spus tata după câteva clipe, ai făcut o prostie cu băutura aia.
— Poate că n-a fost cea mai bună idee. Dar nu-mi pare rău că am început să vorbesc.
— Și ce vrei acum?
— Vreau să nu mă mai jignești. Vreau să nu mai bei de dimineață și să nu mai transformi fiecare masă într-o ceartă. Și vreau să înțelegi că nu mai sunt dispusă să ascund toate lucrurile astea.
Tata s-a uitat la păhărelul gol.
— Am muncit toată viața. Acum nici un pahar nu mai am voie să beau?
— Nu despre un pahar este vorba, tată, am intervenit. Astăzi ai început să bei înainte să ajungem noi. Și nu este prima dată.
— Toată lumea bea câte ceva.
— Nu toată lumea își jignește soția după aceea.
Mama a încuviințat.
— Exact asta încerc să-ți spun.
Tata și-a trecut mâna peste față.
— Bine. Am înțeles. Gata cu discuția.
Dar mama nu s-a așezat.
— Nu, Nelu. Nu este gata doar pentru că tu nu mai vrei să vorbești.
El a privit-o surprins.
— Ce mai vrei să spun?
— Nimic acum. Vreau să te gândești la ce ți-am spus. Și vreau să știi că, de astăzi, dacă începi să mă jignești, eu nu mai stau la masă să te ascult.
— Și unde te duci?
— Unde am treabă. La o plimbare, la o prietenă, la Maria. Nu trebuie să stau lângă tine doar ca să aud ce nu-ți convine.
Am văzut că tata nu știa cum să reacționeze.
Era obișnuit ca mama să se retragă în tăcere și apoi să se întoarcă să-i pună mâncare în farfurie.
De data aceasta, ea nu mai părea dispusă să facă asta.
Am strâns masa împreună.
Tata s-a dus în sufragerie și s-a așezat în fotoliu.
Nu am mai discutat despre băutură în ziua aceea.
Înainte să plecăm, mama m-a condus până la ușă.
— Maria, îți mulțumesc că ai fost lângă mine.
Am îmbrățișat-o.
— Mamă, trebuia să-ți spun de mult că nu este normal cum vorbește tata cu tine.
— Știu. Dar nici eu nu voiam să recunosc cât mă doare.
— Dacă ai nevoie de mine, mă suni. Oricând.
— O să te sun.
Apoi a zâmbit puțin.
— Și să știi că sarmalele au fost bune.
Am început să râd.
— Au fost foarte bune, mamă. Ca întotdeauna.
În zilele următoare, am vorbit des la telefon.
Mama mi-a spus că tata fusese supărat o vreme. Căutase prin cămară, se plânsese că îi aruncase băutura și îi reproșase că îl făcuse de râs.
Dar ea nu se mai certase cu el.
— I-am spus că putem discuta când vorbește frumos. Dacă începe să mă jignească, ies din cameră.
— Și ce a făcut?
— La început a bombănit. Apoi s-a oprit.
Nu mi-am imaginat că patruzeci de ani de obiceiuri se pot schimba într-o singură săptămână.
Știam că tata avea o problemă cu băutura și că o asemenea problemă nu dispare pentru că cineva a înlocuit țuica dintr-o sticlă cu apă.
Într-o seară, mama mi-a spus că vorbise cu el despre mersul la medic.
— I-am zis că nu pot să-l oblig, dar nici nu mai vreau să mă prefac că totul este bine.
— Și a acceptat?
— Nu imediat. Dar a spus că se mai gândește.
După câteva zile, tata a fost de acord să meargă la medicul de familie. Nu a fost o promisiune că se lasă de băut, ci doar primul pas spre a discuta despre consumul lui și despre ajutorul de care ar putea avea nevoie.
Mama nu și-a pus toate speranțele în acel pas.
Și-a făcut, în schimb, propriile planuri.
A început să meargă din nou la întâlnirile cu fostele colege de la atelierul de croitorie.
Într-o joi m-a sunat să-mi spună că pleacă la o cafea.
— Dar tata ce face? am întrebat.
— Este acasă.
— Și nu se supără că pleci?
— Poate se supără. Dar nu am de ce să cer voie să ies două ore din casă.
Am rămas câteva clipe tăcută.
Nu pentru că mi se părea ceva extraordinar să mergi la o cafea.
Ci pentru că mama mea nu mai vorbise niciodată așa.
În Ajunul Crăciunului am mers din nou la părinți.
Mama pregătise o masă mai simplă decât de obicei. Nu mai stătuse două zile în bucătărie și nici nu se mai agitase să facă zece feluri de mâncare.
— Anul acesta am făcut cât am putut, ne-a spus. Dacă mai vrea cineva ceva, mă ajută.
Am zâmbit.
— Așa și trebuie, mamă.
Tata era la masă.
Nu avea un pahar cu țuică în față, dar nici nu am tras concluzia că toate problemele dispăruseră.
Am mâncat împreună, iar copiii i-au povestit despre serbarea de la școală.
La un moment dat, tata a gustat din friptură.
— Rodico, parcă ai pus cam mult…
Mama a ridicat privirea.
— Nelu, dacă nu-ți place, poți să-ți pregătești singur. Eu nu mai accept să fiu jignită pentru mâncarea pe care o fac.
Tata s-a oprit.
A privit farfuria, apoi spre noi.
— Voiam să spun că este cam mult piper, a murmurat.
— Atunci poți să spui asta fără să mă faci nepricepută.
— Bine, Rodico.
Și și-a continuat masa.
Nu a fost o scenă spectaculoasă.
Nimeni nu a aplaudat și nimeni nu a ținut un discurs.
Dar pentru mine a însemnat enorm.
După masă, mama s-a așezat pe canapea lângă nepoți.
Teodora îi arăta un desen făcut pentru Moș Crăciun, iar Darius îi povestea despre un proiect de la școală.
Mama râdea.
Nu se mai ridica din cinci în cinci minute să verifice dacă tata mai vrea ceva.
Nu îi mai urmărea expresia ca să ghicească dacă urma să critice mâncarea.
Stătea pur și simplu cu noi.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
— Ești bine, mamă?
— Sunt, Maria.
Apoi a privit spre bucătărie și a adăugat:
— Știi ce am înțeles? Că am petrecut prea mulți ani încercând să nu-l supăr pe tatăl tău. Și, între timp, am uitat că și eu am dreptul să fiu liniștită în casa mea.
Am strâns-o de mână.
— Nu este prea târziu.
— Nu, a spus ea. Nu este.
În seara aceea, când am plecat, tata ne-a condus până la ușă.
Nu devenise alt om peste noapte. Avea încă multe lucruri de schimbat, iar mama știa asta la fel de bine ca mine.
Dar ceva se schimbase deja în casa lor.
Nu mai era de ajuns ca tata să ridice vocea pentru ca mama să tacă.
Și nu mai era de ajuns ca el să spună că nu-i place mâncarea pentru ca ea să se simtă vinovată.
Îmi amintesc și acum ziua aceea de dinainte de Moș Nicolae, când tata s-a lăudat că bea cea mai tare țuică, deși în pahar avea doar apă.
Atunci am râs cu toții câteva clipe.
Dar lucrul pe care nu-l voi uita niciodată nu este păcăleala cu sticlele.
Este vocea mamei mele, calmă și hotărâtă, spunând pentru prima dată ceea ce ar fi trebuit să spună cu mulți ani în urmă.
Patruzeci de ani tăcuse ca să păstreze liniștea în familie.
Acum înțelesese că liniștea adevărată nu înseamnă să înghiți orice jignire.
Înseamnă să poți sta la propria masă fără să-ți fie teamă să vorbești.