Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în prag, uitându-mă la foaia pe care Leontina o ținea în mână. Era lista mea de cheltuieli, aceea pe care o făcusem în seara de 1 Decembrie și pe care scrisesem, la ultimul rând, „Moș Nicolae”.
Nu știam când îmi căzuse din buzunar. Probabil în seara precedentă, când coborâsem să duc gunoiul.
— Da, doamnă Leontina, am răspuns. Este adevărat.
Femeia s-a uitat din nou la ghetuțele de lângă ușă.
— Și copiii au găsit ghetuțele goale azi-dimineață?
Am încuviințat.
— Da.
— N-ai avut nici pentru două ciocolate?
Întrebarea m-a durut mai mult decât mă așteptam.
— Nu. Am avut de plătit întreținerea și curentul. Mi-au rămas bani doar pentru mâncare.
Mi-am coborât privirea.
— Știu că o să-mi spuneți că trebuia să fiu mai organizată. Dar am încercat, doamnă Leontina. Am muncit cât am putut.
Vecina a făcut un pas spre mine.
— Daniela, nu am venit să te cert.
Am ridicat ochii.
— Atunci de ce ați venit?
Leontina a întins spre mine punga și cele două cutii.
— Pentru copii.
Nu am înțeles imediat.
— Ce este în ele?
— Deschide și vezi.
Am luat una dintre cutii și am ridicat capacul.
Înăuntru era o pereche de ghetuțe noi, călduroase, potrivite pentru un băiat de vârsta lui Ștefan.
În cealaltă cutie se aflau ghetuțe pentru Mara, cu interior moale și șireturi roz.
Am deschis și punga.
Erau acolo două ciocolate, câteva pungi mici cu dulciuri, portocale, mere și două perechi de mănuși.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Doamnă Leontina, eu nu pot să vă plătesc pentru toate acestea.
— Nu ți-am cerut bani.
— Dar sunt prea multe.
Femeia a privit spre camera copiilor.
— Eu am fost rea cu tine, dar copiii nu au vină.
Am rămas nemișcată.
Nu mă așteptasem să aud asemenea cuvinte de la femeia care mă criticase de atâtea ori.
— Nu înțeleg, am spus. De ce faceți asta?
Leontina și-a strâns haina în jurul corpului.
— Pentru că ieri, când am găsit foaia, am citit ce scria pe ea. N-ar fi trebuit să mă uit peste socotelile tale, dar am făcut-o.
A întins foaia spre mine.
— Am văzut că ai trecut fiecare cheltuială. Întreținerea, curentul, mâncarea, caietele copiilor. Și la sfârșit ai scris „Moș Nicolae”, dar nu ai mai trecut nicio sumă.
Am luat hârtia și am împăturit-o.
— Așa este.
— M-am gândit toată noaptea la foaia asta.
Nu știam ce să spun.
Leontina a continuat:
— Eu te-am judecat de multe ori. Ți-am spus că nu ești organizată, că îți lași copiii cu vecinii și că muncești prea mult. Dar nu m-am întrebat niciodată cum reușești să plătești toate lucrurile astea singură.
Mi-am șters o lacrimă.
— Nu este ușor, doamnă Leontina.
— Știu.
Am privit-o surprinsă.
— De unde știți?
Femeia a rămas câteva clipe tăcută.
— Pentru că și eu am fost mamă singură, Daniela.
Nu-mi spusese niciodată asta.
O știam doar ca pe vecina severă de la parter, care locuia singură și părea mereu nemulțumită de ceilalți.
— Soțul meu a plecat când băiatul nostru avea patru ani, a continuat ea. Nu mi-a lăsat decât câteva haine și niște datorii. Am lucrat la o fabrică de confecții și, după program, mai spălam rufe pentru alte familii.
Am simțit că o ascult altfel decât până atunci.
— Și cum v-ați descurcat?
Leontina a zâmbit trist.
— Uneori bine. Alteori deloc. Au fost zile în care mâncam pâine cu ceai ca să-i rămână copilului mâncarea.
A privit ghetuțele goale.
— Într-un an, de Moș Nicolae, n-am avut bani decât pentru un măr și o nucă. Le-am pus în ghetele băiatului și m-am rugat să nu fie dezamăgit.
Vocea i s-a schimbat.
— Dimineața m-a întrebat dacă Moș Nicolae este supărat pe el.
Mi-am dus mâna la gură.
— Exact asta m-a întrebat și Mara astăzi.
Leontina a închis ochii pentru o clipă.
— Știu ce înseamnă să auzi întrebarea aceea și să nu ai un răspuns.
Am invitat-o în bucătărie.
— Intrați puțin. Este frig pe scară.
S-a așezat la masa pe care îmi făcusem socotelile.
I-am pus o cană de ceai în față.
— De ce nu mi-ați spus niciodată că ați trecut prin toate acestea?
Leontina și-a încălzit palmele pe cană.
— Pentru că am petrecut mulți ani încercând să uit. După ce băiatul meu a crescut și am început să mă descurc mai bine, am ajuns să cred că toată lumea ar trebui să poată face la fel.
A oftat.
— Și, fără să-mi dau seama, am devenit femeia care îi ceartă pe ceilalți pentru greutățile pe care le-am avut și eu.
— M-ați făcut să mă simt de multe ori o mamă rea, i-am spus.
— Știu. Și îmi pare rău.
Am privit-o câteva secunde.
— Eu nu-mi las copiii cu vecina pentru că vreau să scap de ei. O fac pentru că trebuie să muncesc. Dacă nu merg la curățenie, nu avem din ce trăi.
— Înțeleg acum.
— Și când îmi spuneți că ar trebui să fiu mai organizată, mă doare. Pentru că în fiecare seară stau aici și calculez cum să ne ajungă banii.
Leontina a încuviințat.
— N-o să-ți mai spun asta.
În acel moment, Mara a apărut în ușa bucătăriei.
— Mami, cine a venit?
A văzut-o pe Leontina și s-a oprit.
De obicei, copiii o evitau pe vecina de la parter. Îi certase de câteva ori pentru că vorbeau prea tare pe scară.
— Bună dimineața, Mara, a spus Leontina.
— Bună dimineața.
Fetița s-a uitat la pungă.
— Ce este acolo?
Am privit-o pe Leontina.
Femeia a zâmbit.
— Sunt câteva lucruri pentru tine și pentru fratele tău. Dacă mama voastră este de acord, puteți să le deschideți.
Am dat din cap.
— Sigur că da.
Mara l-a chemat imediat pe Ștefan.
Când au văzut ghetuțele noi, amândoi au rămas surprinși.
— Sunt pentru noi? a întrebat Ștefan.
— Da, a răspuns Leontina.
— Dar noi nu v-am cerut nimic.
— Știu. Nu trebuie să-mi cereți.
Mara a luat una dintre ghetuțele roz și a strâns-o la piept.
— Mami, uite ce frumoasă este!
Am zâmbit printre lacrimi.
— Este foarte frumoasă, puiule.
Ștefan a desfăcut punga cu dulciuri.
— Sunt două ciocolate! Una pentru mine și una pentru Mara!
Leontina a râs încet.
— Așa m-am gândit și eu.
Mara s-a apropiat de ea.
— Dumneavoastră sunteți Moș Nicolae?
Vecina a zâmbit.
— Nu, draga mea. Sunt doar o vecină care a vrut să vă aducă o bucurie.
Fetița a îmbrățișat-o pe neașteptate.
Leontina a rămas câteva clipe nemișcată, apoi i-a mângâiat părul.
Am văzut că avea ochii plini de lacrimi.
După ce copiii s-au dus în cameră să probeze ghetuțele, am rămas din nou singure în bucătărie.
— Vă mulțumesc, doamnă Leontina. Dar vreau să vă spun ceva.
— Spune-mi.
— Accept darurile pentru copii. Însă nu vreau să fie un motiv pentru care să-mi reproșați mai târziu că m-ați ajutat.
Femeia m-a privit serios.
— Ai dreptate să-mi spui asta. Am fost aspră cu tine și nu am cum să schimb trecutul. Dar darurile acestea nu vin cu nicio condiție.
Am simțit că mi se ia o greutate de pe umeri.
— Atunci vă mulțumesc din suflet.
Leontina a mai stat câteva minute, apoi s-a ridicat să plece.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Daniela, aș vrea să te întreb ceva. Cu cine rămân copiii după școală, când tu ai de lucru?
— De obicei, cu vecina de la etajul doi. Dar nu poate întotdeauna.
— Dacă ai nevoie, pot să stau și eu cu ei câteva ore. Sunt acasă aproape tot timpul.
Am rămas surprinsă.
— Dumneavoastră?
— Da. Pot să le încălzesc mâncarea, să mă asigur că își fac temele și să te așteptăm până te întorci. Dar numai dacă vrei tu.
Nu am răspuns imediat.
— Vă mulțumesc. Aș prefera să începem cu o după-amiază, să vedem dacă se simt bine copiii.
— Așa facem.
În săptămâna următoare, am avut o lucrare de curățenie care s-a prelungit până seara.
Am sunat-o pe Leontina și am întrebat-o dacă poate sta cu Ștefan și Mara două ore.
— Sigur, Daniela. Spune-mi doar la ce oră îi aduci.
Când m-am întors, i-am găsit pe copii la masa din bucătăria ei.
Ștefan își terminase temele, iar Mara desena o casă cu ferestre mari.
Leontina le pregătise câte o felie de pâine cu unt și le povestea despre copilăria ei.
— Au fost cuminți, mi-a spus. Și m-au ajutat să strâng masa.
Am privit-o pe Mara.
— Ți-a plăcut aici?
— Da, mami. Doamna Leontina știe să facă ceai cu lămâie!
Am început să râd.
Nu mi-a venit să cred că femeia de care copiii se temeau pe scară devenise cineva lângă care se simțeau în siguranță.
Am început să o rog să mă ajute din când în când, fără să abuzez de timpul ei.
Leontina nu a mai încercat să-mi spună cum să-mi cresc copiii. Dacă observa ceva, mă întreba mai întâi dacă vreau să discutăm.
Și eu am început să o cunosc mai bine.
Am aflat că fiul ei locuia departe și venea rar în vizită. Vorbeau la telefon, dar casa îi era adesea prea liniștită.
Într-o după-amiază, când am venit să iau copiii, am găsit-o privind o fotografie veche.
Era un băiețel îmbrăcat într-o haină groasă, lângă un brad mic.
— Este fiul dumneavoastră? am întrebat.
— Da. Avea șase ani atunci.
A zâmbit.
— Îi făcusem eu haina aceea. Nu aveam bani să-i cumpăr una nouă.
Am privit fotografia.
— Ați muncit mult pentru el.
— Ca și tine pentru ai tăi.
Am rămas amândouă tăcute.
Pentru prima dată, nu am mai simțit că trebuie să mă apăr în fața ei.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, am reușit să primesc plata pentru două lucrări mai mari.
Am cumpărat copiilor câteva dulciuri, o carte pentru Ștefan și un set de creioane colorate pentru Mara.
Nu erau cadouri scumpe, dar le alesesem eu, din banii câștigați prin munca mea.
În Ajun, am pregătit o masă simplă și i-am întrebat pe copii dacă vor să-i ducem Leontinei ceva.
— Eu vreau să-i fac o felicitare, a spus Mara.
Ștefan a propus să cumpărăm o pereche de papuci călduroși, fiindcă observase că vecina purta mereu unii foarte vechi.
Am ales împreună papucii, iar Mara a desenat pe felicitare trei oameni de zăpadă și o casă cu ferestre luminate.
Am mers la Leontina în dimineața de Crăciun.
Când a deschis ușa, părea surprinsă.
— Ce faceți aici, dragilor?
— Am venit să vă urăm Crăciun fericit, a spus Ștefan.
Mara i-a întins felicitarea.
— Și avem ceva pentru dumneavoastră!
Leontina a deschis pachetul și a văzut papucii.
— Dar nu trebuia să cheltuiți bani pentru mine.
— Nu sunt scumpi, i-am spus. Dar am vrut să vă mulțumim.
Femeia a privit felicitarea, apoi pe copii.
— Nu știu ce să spun.
— Nu trebuie să spuneți nimic, am răspuns. Ați făcut mult pentru noi.
Leontina și-a șters ochii.
— Daniela, eu am crezut ani întregi că, dacă am reușit să-mi cresc singură copilul, am dreptul să-i judec pe cei care se descurcă mai greu. Dar tu mi-ai amintit cât de greu a fost și pentru mine.
— Și dumneavoastră mi-ați arătat că nu trebuie să refuz orice ajutor doar pentru că mi-e rușine să-l primesc.
Ne-am îmbrățișat.
Copiii au intrat în casă și au început să-i povestească despre cadourile primite.
În seara aceea, când ne-am întors în apartamentul nostru, Mara și-a așezat ghetuțele noi lângă ușă.
— Mami, anul viitor tot aici le pun?
Am zâmbit.
— Tot aici, puiule.
— Și dacă Moș Nicolae nu poate veni?
M-am așezat lângă ea.
— Atunci o să vorbim despre asta. Dar să nu crezi niciodată că, dacă nu primești un cadou, înseamnă că ai făcut ceva rău.
Mara m-a îmbrățișat.
Ștefan a venit lângă noi și ne-a cuprins pe amândouă cu brațele.
Am rămas așa câteva clipe.
Nu știam cum va fi anul următor. Nu știam dacă voi avea mereu de lucru sau dacă banii ne vor ajunge pentru toate.
Dar știam că nu mai eram atât de singură.
Și mai știam ceva: uneori, omul care te judecă cel mai aspru este tocmai cel care a trecut cândva prin aceeași durere, dar a uitat cum se simțea.
Leontina își amintise.
Iar în dimineața aceea de Moș Nicolae, nu doar ghetuțele copiilor mei se umpluseră.
Începuse să se schimbe și relația dintre două femei care, până atunci, nu știuseră să se privească decât cu neîncredere.