“Mama mea a doua!” a scris fiul meu sub fotografia cu soacra lui, lângă un tort de aniversare. Pe mine nu mă mai sunase de aproape o lună

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am lăsat telefonul să sune de trei ori înainte să răspund. Mă uitam la numele lui Cătălin și mă gândeam că, în urmă cu numai câteva ore, aș fi dat orice să-i aud vocea. Acum îmi era teamă că mă sună doar ca să mă certe.

— Alo, mamă?

— Da, Cătălin. Te ascult.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Mamă, de ce ai scris comentariul acela?

Vocea îi era schimbată. Părea supărat, dar și foarte tulburat.

— Pentru că m-a durut ce am văzut, mamă.

— Dar trebuia să scrii acolo, unde vede toată lumea? M-au sunat deja două rude să mă întrebe ce se întâmplă.

— Și pe mine cine m-a întrebat ce se întâmplă, Cătălin?

Nu mi-a răspuns.

— De ziua mea ai trimis un mesaj. Atât. Am stat toată seara lângă telefon și am așteptat să mă suni. N-ai avut timp nici atunci, nici după aceea.

— Mamă, am avut mult de lucru.

— Știu că muncești. Dar ai avut timp să cumperi tort pentru Lidia, să mergeți la masă, să faceți fotografii și să scrii un mesaj frumos. Eu nu ți-am cerut tort, Cătălin. Voiam să-ți aud vocea.

Am auzit cum trage aer în piept.

— Nu e vorba că o iubesc pe ea mai mult.

— Nici nu am spus asta. Lidia nu mi-a făcut nimic rău. Nu mă supără că o respecți. Mă supără că pe mine mă lași mereu pe mai târziu.

— Nu te-am lăsat pe mai târziu.

— Atunci spune-mi când am vorbit ultima dată, fără să te sun eu.

A tăcut.

Am așteptat câteva clipe.

— Vezi? Nici nu-ți amintești.

— Mamă…

Vocea i s-a frânt.

— Mamă, îmi pare rău.

Am auzit un suspin și am înțeles că plângea.

Mi s-au umplut și mie ochii de lacrimi. Cătălin nu mai plânsese în fața mea de când era copil.

— Nu am vrut să ajungem aici, i-am spus. Nici mie nu-mi place că am scris comentariul acela. Poate trebuia să-ți spun doar ție ce simt.

— Dar mi-ai spus, mamă. Mi-ai trimis mesaje și eu tot am amânat.

— Așa este.

— M-am obișnuit să știu că ești acasă. Că, dacă nu te sun astăzi, pot să te sun mâine. Și apoi trecea și ziua de mâine.

Am strâns telefonul în palmă.

— Eu nu mai am douăzeci de ani, Cătălin. Am șaptezeci. Nu vreau să te sperii cu vârsta mea, dar nici nu vreau să-mi petrec anii care mi-au rămas așteptând să-ți faci timp pentru mine.

— Te rog să nu spui asta.

— Atunci nu mă mai face să simt că trebuie să cer voie ca să vorbesc cu propriul copil.

A început să plângă din nou.

Am vorbit aproape o jumătate de oră. Mi-a povestit despre serviciu, despre Simona și despre lucruri pe care nu mi le mai spusese de luni întregi.

La final m-a întrebat dacă poate veni de Crăciun.

— Poți veni când vrei, mamă. Ușa mea nu a fost niciodată închisă pentru tine.

După ce am închis, am rămas în fotoliu, cu telefonul în poală.

Nu știam dacă discuția noastră avea să schimbe ceva. Mai auzisem promisiuni că mă va suna, că va veni, că vom sta mai mult de vorbă.

Dar de data aceasta îl auzisem plângând și recunoscând că mă neglijase.

În aceeași seară, Cătălin a rămas la casa Lidiei. Petrecerea se terminase, iar câțiva membri ai familiei plecaseră deja.

Lidia strângea farfuriile de pe masă când l-a văzut stând singur, cu telefonul în mână.

— Ce ai, Cătălin? l-a întrebat.

— Am vorbit cu mama.

— Și?

— A plâns. Mi-a spus că nu am mai sunat-o de aproape o lună.

Lidia a pus farfuriile jos.

— Este adevărat?

— Da.

— Și de ziua ei ai sunat-o?

— I-am trimis mesaj.

— Te-am întrebat dacă ai sunat-o.

— Nu.

Lidia s-a așezat în fața lui.

— Atunci ce te-a supărat atât de tare la comentariul ei?

— L-a văzut toată lumea. M-au întrebat rudele ce s-a întâmplat. M-am făcut de râs.

— Cătălin, eu nu știam că mama ta stă singură și așteaptă să o suni. Tu ai venit aici cu tort, cu flori, ai făcut fotografii și ai scris că sunt a doua ta mamă. M-am bucurat. Dar dacă aș fi știut că pe prima nu ai sunat-o nici de ziua ei, te-aș fi întrebat de ce.

— Lidia, nu este atât de simplu.

— Ba este foarte simplu să dai un telefon. Nu spun că trebuie să mergi în fiecare săptămână până la ea. Dar să o întrebi dacă este bine poți.

Cătălin și-a coborât privirea.

— Mi-a spus că nu mai știe cum să mă facă să o aud.

— Și are dreptate să fie supărată.

— Dar nu trebuia să scrie public.

Lidia s-a ridicat.

— Poate că nu trebuia. Dar tu te gândești mai mult la ce au citit oamenii decât la ce a simțit mama ta.

Apoi i-a spus ceva la care Cătălin nu se aștepta.

— Du-te acasă, Cătălin. Nu mai sta aici să-mi explici de ce te-a făcut mama de râs. Mergi la ea și ascult-o.

— Acum? Este târziu.

— Atunci mâine dimineață. Dar nu mai amâna până la Crăciun.

Lidia s-a dus la frigider și a scos tortul de aniversare. Era întreg, fiindcă pregătise și alte prăjituri pentru musafiri, iar tortul fusese păstrat pentru a doua zi.

L-a pus într-o cutie mare, cu capac.

— Ia-l cu tine.

— Cum să iau tortul tău?

— Mie mi-ai adus tort și flori. Mamei tale nu i-ai dus nici măcar o vorbă bună de ziua ei. Du-i-l ei. Eu am avut parte de sărbătoare.

— Dar este tortul tău de aniversare.

— Știu. Tocmai de aceea vreau să-l împart cu ea. Nu am nevoie să fiu iubită în locul mamei tale.

A doua zi dimineață, în timp ce îmi pregăteam ceaiul, am auzit o mașină oprind în fața porții.

M-am uitat pe fereastră și l-am văzut pe Cătălin coborând.

Purta o geacă groasă și ținea în mâini o cutie mare, albă.

Am deschis ușa înainte să apuce să bată.

— Cătălin? Ce cauți aici, mamă?

— Am venit să te văd.

— Dar nu mi-ai spus că vii.

— Dacă îți spuneam, începeai să pregătești mâncare și să faci curățenie. Am vrut să vin pur și simplu.

A intrat și a pus cutia pe masa din bucătărie.

— Ce ai acolo?

— Un tort.

Am ridicat capacul.

Era un tort mare, frumos decorat, exact ca acela pe care îl văzusem în fotografia de pe Facebook.

— Cătălin, acesta este tortul Lidiei?

— Da, mamă.

— Și de ce mi l-ai adus mie?

S-a așezat pe scaun.

— Pentru că Lidia mi-a spus să vin la tine. Și pentru că mi-am dat seama că am făcut o greșeală mare.

Am rămas lângă masă.

— Nu trebuia să-mi aduci tortul altcuiva.

— Știu. Nu vreau să crezi că am venit să cumpăr iertarea cu un tort.

— Atunci de ce ai venit?

— Ca să stau cu tine. Să te ascult. Și să-ți cer iertare pentru toate dățile când am spus că te sun și nu am mai făcut-o.

Mi-am tras un scaun și m-am așezat în fața lui.

— Cătălin, eu nu am nimic cu Lidia. Să o respecți și să o iubești. Este mama soției tale și mă bucur că vă înțelegeți bine.

— Știu, mamă.

— Dar când am văzut fotografia aceea, m-am gândit că pentru ea ai timp și pentru mine nu. Asta m-a durut.

— Ai dreptate.

— Nu vreau să mă pui în poze ca să arăți oamenilor că ai grijă de mine. Vreau doar să mă suni din când în când și să știu că ești bine.

Cătălin și-a șters ochii.

— O să fac asta, mamă.

— Să nu-mi promiți lucruri pe care nu le poți respecta.

— Atunci îți spun ceva ce pot face. Te sun miercurea seara și duminica. Dacă într-o zi nu pot, îți scriu și stabilim când vorbim. Și nu mai las să treacă luni fără să vin.

L-am privit cu atenție.

— Bine, mamă. Așa putem încerca.

Am scos două farfurii și am tăiat tortul. Era cu cremă de vanilie și fructe, iar deasupra avea câteva flori din zahăr.

— Este bun, am spus după prima înghițitură.

— Lidia l-a ales.

— Să-i spui că îi mulțumesc. Și că îi urez la mulți ani.

Cătălin a zâmbit pentru prima dată de când intrase.

— O să-i spun.

În ziua aceea nu a plecat după o oră, cum făcea de obicei.

A stat până seara.

Am vorbit despre serviciul lui, despre Simona și despre casa în care crescuse. Mi-a povestit că se gândea să schimbe locul de muncă și că îi era greu să găsească timp pentru toate.

Eu i-am povestit despre vecina Aurica, despre o problemă la poartă și despre faptul că soba din camera mică nu mai trăgea bine.

— De ce nu mi-ai spus de sobă? m-a întrebat.

— Pentru că atunci când te sunam erai mereu grăbit.

A rămas câteva clipe tăcut.

— Ai dreptate. M-am purtat de parcă viața ta ar fi rămas pe loc de când am plecat eu la București.

A doua zi, Cătălin a chemat un meseriaș să verifice soba și a cumpărat materialele necesare pentru repararea porții.

Nu i-am cerut să facă toate acestea. Dar m-am bucurat că, pentru prima dată după mult timp, observase singur ce era de făcut.

Înainte să plece, a scos telefonul.

— Mamă, putem face o fotografie împreună?

Am râs.

— Ce să faci cu poza mea, mamă? Sunt bătrână și nici nu m-am aranjat.

— Vreau să am o fotografie cu tine. Una recentă.

Am acceptat.

Ne-am așezat lângă fereastră, în fotoliul meu, și am făcut o fotografie.

— O pun pe Facebook? m-a întrebat.

Am clătinat din cap.

— Nu trebuie, Cătălin. Ține-o pentru tine. Mai bine sună-mă când ajungi acasă.

M-a îmbrățișat strâns.

— Te sun, mamă.

De data aceasta chiar m-a sunat.

Și nu doar în seara aceea.

În săptămânile următoare, a început să mă caute miercurea și duminica, așa cum stabiliserăm. Uneori vorbeam zece minute, alteori aproape o oră.

Nu toate convorbirile erau importante. Uneori mă întreba ce am gătit. Alteori îi povesteam că a nins sau că am fost la piață.

Dar pentru mine conta că își amintea să mă sune.

De Crăciun, Cătălin și Simona au venit la mine pentru două zile. Au adus câteva cadouri și am pregătit împreună masa.

În seara de Ajun, telefonul meu a sunat.

Era Lidia.

— Viorica, sărbători fericite! Sper că ți-a plăcut tortul.

Am început să râd.

— Mi-a plăcut foarte mult. Dar să știi că nu era nevoie să mi-l trimiți.

— Știu. Numai că mi s-a părut că trebuie să împărțim și noi ceva, nu doar să așteptăm fiecare de la copii.

Am stat câteva minute de vorbă. Mi-a povestit despre sărbătorile lor și m-a întrebat dacă sunt bine.

Mi-am dat seama că nici ea nu avusese vreo vină pentru tăcerea fiului meu.

După ce am închis, Cătălin m-a întrebat dacă mai sunt supărată pentru fotografia aceea.

— Nu pentru fotografie am fost supărată, mamă. Pentru că mă uitam la ea și mă întrebam de ce nu mai ai timp și pentru mine.

— Știu. Și îmi pare rău.

— Nu trebuie să-mi spui în fiecare zi că îți pare rău. Mai bine să nu mă mai lași să aștept degeaba.

A dat din cap.

Înainte să se culce, a luat telefonul și mi-a arătat fotografia pe care o făcuserăm împreună lângă fereastră.

— Uite, mamă. O păstrez aici, la favorite.

Am zâmbit.

— Să o păstrezi. Dar să nu uiți că eu sunt aici, nu doar în telefon.

— Nu mai uit.

Nu știu dacă un singur comentariu pe Facebook poate schimba un om. Știu doar că, în seara aceea, fiul meu a auzit pentru prima dată cât de mult mă durea tăcerea lui.

Nu am șters comentariul imediat. L-am lăsat câteva zile, apoi l-am șters, fiindcă nu mai voiam să-mi țin supărarea în fața tuturor.

Nu am cerut nimănui să aleagă între mine și Lidia. Nu am vrut să fiu mai importantă decât ea.

Am vrut doar să nu fiu uitată.

Acum, când se apropie seara de miercuri, îmi pregătesc ceaiul și mă așez în fotoliul de lângă fereastră.

Telefonul sună, de obicei, la aceeași oră.

Și când aud vocea lui Cătălin spunând „Ce faci, mamă?”, nu mă mai gândesc la tortul din fotografie sau la comentariul pe care l-am scris cu mâna tremurând.

Mă bucur doar că fiul meu a înțeles, în sfârșit, că o mamă nu are nevoie să fie lăudată pe Facebook ca să se simtă iubită.

Are nevoie să nu fie uitată în viața de zi cu zi.