Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Dumitru stătea cu ochii în fotografia de pe telefon. Nu încerca să o ia, nu spunea că imaginea fusese trucată și nici nu mai repeta povestea cu furtul. Își ținea privirea în pământ, iar eu așteptam să aud adevărul de la omul cu care trăisem treizeci și șapte de ani.
— Dumitre, te-am întrebat ceva. Ai vândut bradul copiilor?
A dat încet din cap.
— Da.
Ilinca a început să plângă.
— Dar bunicule, era bradul nostru! Noi ți l-am cumpărat!
Dumitru și-a ridicat privirea spre ea.
— Știu, fetiță.
— Atunci de ce l-ai vândut?
— Am avut nevoie de bani.
Rareș a făcut un pas înainte.
— Pentru ce bani? Pentru că eu te-am văzut intrând în cârciumă după aceea.
Dumitru nu a răspuns.
— L-ai vândut ca să bei, bunicule?
Soțul meu și-a trecut mâna peste față.
— Da, Rareș. Am făcut o prostie.
— Și de ce ne-ai spus că a fost furat?
— Mi-a fost rușine să vă spun adevărul.
— Dar nu ți-a fost rușine să ne minți? a întrebat Cristina.
Am privit-o pe fiica mea. Era foarte supărată, dar încerca să nu ridice vocea în fața copiilor.
— Tată, copiii au strâns bani pentru bradul ăsta. Au ales fiecare cum să arate. Ilinca a vorbit două săptămâni despre globurile pe care voia să le pună. Rareș a renunțat la alte lucruri ca să contribuie. Tu știai toate acestea.
— Știu, Cristina.
— Atunci cum ai putut?
Dumitru s-a așezat mai adânc în fotoliu.
— Nu știu ce să vă spun. În seara aceea aveam nevoie de bani și nu m-am mai gândit la nimic altceva. Mi-am spus că vând bradul și că o să cumpăr altul înainte să veniți.
— Cu ce bani? Cu banii pe care i-ai băut? l-am întrebat.
A încuviințat.
— Da.
— Și când ai văzut că nu poți cumpăra altul, ai inventat povestea cu hoțul?
— Da, Doina.
Am simțit că mă cuprinde o oboseală pe care nu o mai puteam ascunde.
— Nu este prima dată când băutura ajunge înaintea familiei noastre, Dumitre. Dar de data aceasta ai luat ceva ce copiii îți dăduseră din dragoste și l-ai vândut ca să bei.
— Știu că am greșit.
— Nu cred că înțelegi încă cât de mult.
Rareș și-a pus telefonul în buzunar.
— Bunicule, eu nu mai vreau să-mi promiți nimic.
Dumitru s-a uitat la el.
— De ce spui asta, băiete?
— Pentru că ne-ai promis că păstrezi bradul. Și apoi ne-ai mințit. Nu mai vreau să aud că o să faci ceva dacă nu faci.
Ilinca s-a apropiat de fratele ei.
— Eu voiam să pun steaua în vârf, bunicule. Acum nu mai avem unde să o punem.
Dumitru a început să plângă.
— Iertați-mă, copii.
Dar Rareș nu l-a îmbrățișat și nici nu i-a spus că totul este în regulă.
— Nu pot să te iert acum. Poate mai târziu.
Cristina a luat-o pe Ilinca de mână.
— Hai să mergem acasă, dragilor.
Înainte să plece, fiica mea s-a întors spre tatăl ei.
— Tată, vreau să înțelegi ceva. Nu o să-ți mai dau bani și nu o să mai inventez scuze pentru tine. Dacă ai nevoie de ajutor, te ajutăm să-l găsești. Dar nu mai putem acoperi ce faci când bei.
Dumitru nu a protestat.
După ce au plecat, am rămas singură cu el în living.
Bradul nu mai era. În locul lui rămăsese doar spațiul gol de lângă fereastră și câteva ace de brad pe care nu le observasem înainte.
— Doina, crezi că o să mă mai ierte copiii?
— Nu știu, Dumitre. Dar nu poți să le ceri să uite doar pentru că acum îți pare rău.
— Mi-e rușine să mă uit în ochii lor.
— Atunci începe prin a face ceva ca să nu mai ajungi în situația asta.
În noaptea aceea nu am mai discutat. Dumitru s-a culcat devreme, iar eu am rămas în bucătărie, gândindu-mă la ce se întâmplase.
A doua zi dimineață, am primit un telefon de la Cristina.
— Mamă, copiii au o idee.
— Ce idee?
— Vor să facă un brad pentru Crăciun, chiar dacă nu mai avem unul cumpărat.
— Cum adică?
— Rareș a găsit niște crengi uscate în curte. Vrea să le lege și să facă un brad improvizat. Ilinca spune că îl împodobește ea.
Am zâmbit puțin.
— Să facă. Poate le prinde bine să aibă ceva al lor.
După-amiază, m-am dus la fiica mea.
În curte, Rareș strânsese mai multe crengi uscate de diferite lungimi. Le curățase de bucățile care se desprindeau și le așezase în formă de brad, prinse pe un suport simplu de lemn.
Ilinca avea lângă ea o cutie cu decorațiuni vechi, puțină beteală și o instalație mică.
— Bunica, uite ce facem!
M-am apropiat.
— Ați muncit ceva la el.
— Nu e la fel de frumos ca celălalt, a spus Ilinca.
— Este făcut de voi. Asta îl face special.
Rareș a continuat să lege două crengi.
— Mai avem ceva de pus în vârf.
— Steaua? am întrebat.
Băiatul a scos telefonul și mi-a arătat fotografia în care bunicul negocia bradul în fața cârciumii.
— Vreau să o imprimăm și să o punem în vârf.
Am rămas puțin surprinsă.
— Rareș, ești sigur că vrei asta?
— Da, bunica. Nu vreau să ne prefacem că nu s-a întâmplat. Bunicul ne-a spus că a fost furat, dar noi știm adevărul.
Ilinca s-a apropiat de fratele ei.
— Și eu vreau poza. Dar să fie pusă frumos, într-o ramă mică.
— Bine, am spus. Dacă asta vreți, vă ajut să o pregătim.
Am imprimat fotografia și am pus-o într-o ramă mică, simplă. Rareș a prins-o în vârful bradului improvizat, în locul stelei.
Am privit rezultatul.
Crengile nu erau egale, instalația lumina doar pe o parte, iar câteva globuri vechi atârnau strâmb. În vârf era fotografia bunicului, surprins cu bradul în brațe, în fața cârciumii.
Nu era un brad frumos în sensul obișnuit.
Era însă un brad care spunea exact ce se întâmplase.
În seara aceea, Cristina a făcut o fotografie și a trimis-o în grupul familiei.
Nu a scris niciun reproș. A trimis doar imaginea.
Dumitru a văzut-o după câteva minute.
M-a sunat imediat.
— Doina, ce-i cu bradul acela?
— Copiii și-au făcut unul singuri.
— Și de ce au pus fotografia aia în vârf?
— Pentru că aceea este fotografia pe care o au cu bradul pe care l-ai vândut.
— Mă fac de râs în fața tuturor!
— Nu noi te-am făcut de râs, Dumitre. Tu ai făcut ce ai făcut.
— Puteau să pună o stea, nu poza aia!
— Puteau. Dar au ales să nu ascundă ce s-a întâmplat.
A închis fără să-și ia rămas-bun.
În ziua de Crăciun, copiii au venit din nou la noi, dar nu au adus bradul improvizat. L-au păstrat la casa lor.
Dumitru era în bucătărie când au intrat.
— Crăciun fericit, copii, a spus el.
— Crăciun fericit, bunicule, a răspuns Ilinca.
Rareș a dat doar din cap.
Am pregătit masa și am încercat să păstrăm atmosfera liniștită. Dumitru nu a băut în acea zi, dar nici nu a încercat să transforme masa într-o împăcare forțată.
După prânz, l-am găsit în sufragerie, privind locul unde fusese bradul.
— Dumitre, trebuie să vorbim despre băutură, i-am spus.
— Știu.
— Nu mai putem continua așa. Nu este vorba doar despre brad. Ai început să-ți pierzi banii, să minți și să te îndepărtezi de familie.
— Crezi că nu știu?
— Atunci trebuie să accepți ajutor.
A rămas mult timp fără să răspundă.
— Nu cred că mai pot să mă opresc singur, a spus în cele din urmă.
Era prima dată când îl auzeam recunoscând asta.
— Atunci mergem la medic. Nu trebuie să rezolvi singur problema.
În zilele următoare, Dumitru a acceptat o consultație la medicul de familie. A vorbit despre cât de des bea și despre momentele în care simțea că nu se poate opri. A fost îndrumat către un specialist pentru evaluarea și tratamentul dependenței de alcool.
Nu a fost o schimbare ușoară. Au existat zile în care era iritat și zile în care nu voia să discute. Dar a început să urmeze recomandările primite.
Cristina a stabilit împreună cu el că nu îi va mai da bani pe care să-i poată folosi pentru băutură. În schimb, l-a ajutat să-și organizeze cumpărăturile și să ajungă la consultații.
Rareș și Ilinca nu au fost obligați să-l viziteze imediat. I-am lăsat să hotărască singuri când și cât vor să stea cu bunicul.
În ianuarie, Rareș a venit într-o după-amiază și l-a găsit pe Dumitru în curte, reparând o scândură la gard.
— Bunicule, ce faci?
— Încerc să repar gardul. S-a desprins o bucată.
— Pot să te ajut?
Dumitru s-a oprit și s-a uitat la el.
— Sigur că poți, dacă ai timp.
Au lucrat împreună aproape o oră. Nu au vorbit despre brad și nici despre fotografia din vârf.
La plecare, Rareș i-a spus:
— Bunicule, să știi că încă sunt supărat pe tine.
— Știu, băiete.
— Dar vreau să te faci bine.
Dumitru și-a pus mâna pe umărul lui.
— Și eu vreau.
În primăvară, copiii au venit din nou cu o idee. Voiau să cumpere un brad mic, de data aceasta pentru casa lor, pe care să-l împodobească împreună.
Rareș m-a întrebat dacă bunicul poate veni să-i ajute la montaj.
— Dacă voi îl invitați, sigur că poate.
Când i-au spus, Dumitru a rămas câteva secunde fără să răspundă.
— Mă primiți să vă ajut?
— Da, bunicule, a spus Ilinca. Dar să nu-l vinzi!
Toți am început să râdem, chiar și Dumitru.
— Nu-l vând, fetiță. Și nici nu mai vreau să vă mint.
Nu știam dacă va reuși să rămână departe de alcool pentru tot restul vieții. Știam doar că începuse să ceară ajutor și că încerca să-și repare relația cu familia.
Fotografia de la cârciumă a rămas în telefonul lui Rareș. Copiii nu au șters-o, dar nici nu au mai folosit-o ca să-l rănească. Pentru ei, era amintirea unei lecții pe care nu voiau să o uite.
În anul acela, de Crăciun, am avut din nou un brad în casă. De data aceasta, Dumitru a participat la împodobirea lui, iar când Ilinca i-a întins prima decorațiune, a luat-o cu grijă și a agățat-o pe o creangă din față.
Nu ne-am prefăcut că bradul vândut nu existase și nici că o singură iarnă rezolvase totul.
Dar am înțeles că un om poate începe să-și îndrepte greșelile numai atunci când încetează să le ascundă.
Iar nepoții mei au învățat că dragostea pentru bunic nu înseamnă să-i acopere minciunile și nici să accepte orice face.
Bradul acela din crengi uscate a rămas, pentru noi, cel mai neobișnuit brad de Crăciun pe care l-am avut vreodată. Nu avea globuri scumpe și nici vârf strălucitor. Avea o fotografie care ne amintea cât de ușor se poate pierde încrederea și cât de greu se câștigă din nou.