Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Da, l-am pus, mamă, dar nu înțeleg de ce faci atâta caz. Am crezut că o să te răzgândești când o să vezi cât oferă omul pentru el, mi-a răspuns Roxana.
— Și dacă nu mă răzgândesc?
— Atunci discutăm. Nu am spus că îl dau fără să vorbesc cu tine.
— Dar ai publicat anunțul, ai stabilit prețul și ai trecut obiectul în catalog. Ce mai era de discutat?
Roxana a oftat.
— Mamă, noi avem un magazin. Nu putem să punem fiecare lucru la vânzare numai după ce obținem aprobarea tuturor. Am crezut că serviciul este o ocazie bună. Este din anii ’80, arată foarte bine și se caută asemenea obiecte.
— Nu este al vostru. Este al meu. L-am primit la fabrica unde am lucrat și l-am păstrat aproape patruzeci de ani. Nu l-am scos din dulap ca să-l vând.
— Dar nici nu-l folosești!
— Roxana, ți-am explicat deja că nu vreau să-l dau. Nu trebuie să repet de zece ori același lucru.
Am închis telefonul. De data aceasta nu mai voiam să intru într-o discuție în care fiecare explicație a mea devenea un motiv pentru o nouă insistență.
După aproximativ o jumătate de oră, Roxana a venit împreună cu soțul ei, Sorin. El s-a purtat politicos și mi-a spus că știa despre neînțelegere, dar că spera să găsim o soluție.
— Doina, noi nu vrem să vă supărăm, mi-a spus el. Avem un client care caută exact un asemenea serviciu. Roxana a văzut că îl aveți și s-a gândit că poate vreți să-l valorificați.
— I-am spus că nu vreau să-l vând.
— Înțeleg. Dar clientului i s-a comunicat deja un preț.
— Atunci trebuia să vă gândiți înainte să-i comunicați prețul. Nu eu am făcut anunțul.
Sorin s-a uitat spre soția lui. Roxana și-a dat ochii peste cap.
— Mamă, nu putem să-l lăsăm așa. Omul a văzut fotografiile, a rezervat obiectul și vrea să vină după el. Noi am stabilit deja toate detaliile.
— Voi ați stabilit. Eu nu am fost de acord cu nimic.
— Nu trebuie să faci o dramă dintr-un serviciu de ceai!
Am mers în sufragerie și am adus cutia pe masă. Am desfăcut hârtia de protecție și am scos ceainicul. Florile albastre erau tot acolo, iar capacul se potrivea perfect. Lângă el am așezat zaharnița și ceștile.
— Uitați-vă bine la el. Acesta este obiectul despre care discutați. Nu este o piesă cumpărată de magazinul vostru și nici un produs pe care l-ați primit în consignație. Este cadoul meu din 1987.
Roxana a luat telefonul și a privit fotografia din catalog.
— Știu foarte bine ce este. Eu am făcut pozele.
— Tocmai asta este problema. Ai fotografiat un lucru care nu-ți aparține și l-ai oferit spre vânzare fără acordul meu.
Sorin a încercat să intervină.
— Doina, dacă nu vreți să-l vindeți, îl scoatem din catalog. Nu are rost să ne certăm.
— Asta vreau. Să-l scoateți și să-i spuneți omului că nu este disponibil.
Roxana s-a ridicat de pe scaun.
— Bine, dar să știi că ne pui într-o situație foarte proastă. Am promis că obiectul va fi disponibil astăzi.
— Nu eu am făcut promisiunea.
— Și ce vrei să-i spun clientului? Că nu mai vindem pentru că mama mea s-a atașat de o ceașcă?
— Îi spui adevărul. Că ai oferit spre vânzare un obiect care nu era al tău.
Nu i-a plăcut răspunsul, dar Sorin a luat telefonul și a început să scrie un mesaj. I-a explicat cumpărătorului că produsul nu mai era disponibil și că anunțul fusese publicat dintr-o eroare de comunicare.
Clientul nu a acceptat prea ușor explicația. A întrebat de ce fusese trecut ca rezervat dacă magazinul nu avea obiectul în proprietate. A mai cerut să știe dacă exista o altă piesă asemănătoare și dacă putea primi banii înapoi, deoarece făcuse deja un avans pentru rezervare.
Am aflat atunci că Roxana îi ceruse și o sumă în avans pentru a-i garanta obiectul. Nu știam dacă banii fuseseră deja încasați sau dacă urma să fie achitați la predare.
— Ați luat și avans? am întrebat.
Roxana nu a răspuns imediat.
— Era o rezervare, mamă. Așa se procedează în magazin.
— Dar nu aveați ce să rezervați. Serviciul era la mine în dulap.
Sorin a confirmat că urma să-i restituie clientului suma primită. Apoi a șters produsul din catalog și a modificat anunțul de pe pagina magazinului.
Roxana era foarte supărată. Spunea că pierduse o vânzare și că asemenea lucruri afectau încrederea clienților în magazin. I-am spus că înțeleg că situația era neplăcută, dar că nu eu o provocasem.
După ce au plecat, am luat cutia și am dus-o în dormitor. Am verificat încă o dată toate piesele și am învelit fiecare ceașcă separat.
Nu mai aveam de gând să o las la îndemâna celor care considerau că un obiect din casa mea putea deveni automat marfa lor.
În zilele următoare, Roxana nu m-a sunat. Am lăsat-o să se liniștească. Nu voiam să rup legătura cu fiica mea, dar nici să mă prefac că ceea ce făcuse era un lucru neînsemnat.
Când m-a sunat în cele din urmă, prima ei întrebare nu a fost dacă mă supărasem, ci dacă mai păstram cutia originală.
— Da, o păstrez. De ce?
— Nimic. Mă gândeam doar că ar fi trebuit să discutăm mai bine înainte.
— Am discutat, Roxana. Ți-am spus că nu vreau să-l dau. Tu ai ales să nu ții cont de răspunsul meu.
— Bine, mamă. Am înțeles. Dar să nu crezi că am vrut să-ți fac rău.
— Poate că nu ai vrut. Dar ai vrut să câștigi bani dintr-un lucru care nu era al tău. Și asta nu este în regulă.
Am încheiat discuția fără să ne certăm mai departe.
După întâmplarea aceasta, am schimbat câteva lucruri în casă. Am pus deoparte obiectele la care țineam și am hotărât ca Roxana să nu mai aibă acces liber la dulapurile și lucrurile mele personale. Dacă avea nevoie de ceva, trebuia să mă întrebe înainte. Nu mai acceptam să descopăr după câteva săptămâni că un obiect dispăruse pentru că fiica mea hotărâse că nu-mi mai era folositor.
Am recuperat și lucrurile despre care aflasem că fuseseră vândute, acolo unde mai era posibil. Pentru celelalte, am cerut să-mi spună exact cui le dăduse și cu ce preț. Nu am reușit să le aduc pe toate înapoi, dar cel puțin nu am mai lăsat lucrurile să dispară fără explicații.
Serviciul de ceai a rămas la mine. Într-o duminică, am spălat cu grijă ceainicul și ceștile și am așezat câteva dintre ele pe o tavă, lângă o farfurioară cu biscuiți. Am făcut ceai și am invitat-o pe tanti Lidia, fosta mea colegă de fabrică, să vină în vizită.
Când a văzut florile albastre, le-a recunoscut imediat.
— Uite că încă îl ai! a spus ea. Îți amintești cât de mândră erai când l-ai primit?
— Îmi amintesc. Atunci ni se părea o bucurie și o cutie de ceai bun.
Am băut împreună din ceștile acelea, fără să mă gândesc la prețul pe care l-ar fi putut obține cineva pentru ele.
Mai târziu, Roxana a venit din nou la mine. De data aceasta nu a mai întrebat de serviciul de ceai și nici nu a încercat să ia ceva din dulapuri. Relația noastră a rămas o vreme mai rece, dar am preferat distanța aceasta în locul unei apropieri în care nu mai știam dacă pot avea încredere.
Serviciul primit în 1987 nu mi-a schimbat viața și nici nu m-a îmbogățit. Dar mi-a amintit că există o diferență între a dărui un lucru și a-l pierde pentru că altcineva hotărăște în locul tău.
Și, după aproape patruzeci de ani, am băut din nou ceaiul meu din ceștile cu flori albastre. De data aceasta, fără să mă mai întreb dacă cineva le-a trecut deja într-un catalog cu preț de vânzare.