Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul la ureche, privind-o pe Simona, în timp ce mama aștepta un răspuns. Nu voiam să o mint, dar nici nu voiam ca aniversarea ei să înceapă cu o ceartă.
— Mamă, sunt aici, în fața restaurantului. Am venit cu Dan să-ți spunem la mulți ani.
— Atunci de ce nu intrați? V-am văzut prin geam de câteva minute. Ce se întâmplă?
Simona mi-a făcut semn să închid, dar nu am ascultat-o.
— Simona spune că nu avem locuri rezervate pentru noi.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cum adică nu aveți locuri? Cine a spus asta?
— Simona. A organizat totul și a hotărât că eu și Dan nu suntem invitați.
— Dă-mi-o pe sora ta la telefon!
Am întins telefonul spre Simona. A ezitat, apoi l-a luat.
— Mamă, nu te supăra. Nu vreau să stricăm ziua asta. Aurora a ales să stea departe de familie în ultimii ani și am considerat că este mai bine să păstrăm atmosfera liniștită.
— Eu nu te-am rugat să o scoți de pe listă!
— Dar am discutat despre invitați…
— Am discutat despre cine vine la aniversarea mea. Nu despre cine are voie să fie considerat copilul meu.
Simona s-a uitat spre mine, apoi a coborât vocea.
— Mamă, te rog, nu face asta acum. Sunt toți invitații în sală. Avem tortul, fotografiile și programul pregătit.
— Nu mă interesează programul. Vreau să intre Aurora.
— Nu avem locuri pentru ei.
— Atunci găsiți două scaune. Nu am făcut 80 de ani ca să-mi văd copiii ținuți la ușă.
Mama a închis telefonul.
Simona mi l-a întins înapoi, vizibil iritată.
— Vezi ce ai făcut? Acum o să se supere și o să ne strice toată seara.
— Eu nu am făcut nimic. Am venit la aniversarea ei, așa cum am fost invitată.
— Nu mai ești invitată. Trebuia să înțelegi de la început.
Dan s-a apropiat de sora mea.
— Simona, nu cred că este cazul să continuăm discuția asta aici. Este ziua mamei voastre. Dacă ea ne vrea înăuntru, ar trebui să respectați dorința ei.
— Tu nu te băga. Este o problemă între mine și sora mea.
— Nu este doar între voi. Eu sunt soțul ei și tocmai mi-ai spus că nici eu nu sunt dorit la aniversarea soacrei mele.
Simona nu i-a răspuns. A intrat în restaurant și a tras ușa după ea.
Am rămas în hol, cu buchetul în brațe. Nu mai știam dacă să mă bucur că mama aflase adevărul sau să mă întristez că tocmai în ziua ei trebuia să treacă prin asemenea discuții.
După câteva minute, un ospătar a venit la noi.
— Doamnă, dumneavoastră sunteți fiica sărbătoritei?
— Da.
— Vă rog să mă iertați că întreb, dar doamna de la organizare ne-a spus să nu vă conducem la masă.
— Știu. Mi-a spus că nu avem locuri.
Bărbatul s-a uitat discret spre sală.
— Locuri sunt. Avem două scaune libere la masa familiei, chiar lângă cea principală. Ni s-a cerut doar să nu le ocupăm.
Dan m-a privit, dar nu a spus nimic.
Nu era o greșeală de organizare și nici o încurcătură provocată de numărul invitaților. Simona ceruse în mod expres să nu fim așezați la masă.
— Mulțumesc, am spus ospătarului. Nu vreau să vă pun într-o situație neplăcută.
— Nu este nicio problemă, doamnă. Eu doar v-am spus că există locuri.
Din interior s-a auzit muzica și câteva aplauze. Cineva anunța că urma să fie adus tortul.
Atunci am văzut-o pe mama ridicându-se de la masă. Se uita spre intrare și vorbea cu o rudă care încerca să o ajute să se deplaseze.
Telefonul meu a sunat din nou.
— Aurora, unde ești? m-a întrebat mama.
— Tot aici, mamă.
— De ce nu ai intrat? Simona mi-a spus că ai plecat.
Am închis ochii pentru o clipă.
— Nu am plecat. Sunt cu Dan, în hol.
— Vin eu la voi.
— Mamă, nu trebuie să te ridici. Stai liniștită. Intrăm noi dacă vrei.
— Nu. Vreau să vorbesc cu tine.
Am închis și m-am întors spre Dan.
— Nu vreau să o pun pe mama să aleagă între noi. Este ziua ei și ar trebui să se bucure.
— Nu tu o pui să aleagă, Aurora. Simona a făcut asta.
Ușa restaurantului s-a deschis, iar mama a apărut sprijinindu-se de brațul unei mătuși. Când m-a văzut, a întins mâna spre mine.
— Vino aici, fata mea.
M-am apropiat și am îmbrățișat-o. Mi-a privit buchetul, apoi s-a uitat la Dan.
— Și tu ai rămas afară din cauza mea?
— Nu din cauza dumneavoastră, mamă. Noi am venit să vă sărbătorim.
Mama mi-a luat buchetul și l-a ținut aproape de piept.
— Simona mi-a spus că nu ai vrut să vii. Că ai alte treburi și că nu ai confirmat participarea.
— Am vorbit cu ea la telefon. I-am spus că venim amândoi.
Mama s-a întors spre mătușa care o însoțise.
— Te rog să mă ajuți să intru cu ei.
În sală, Simona tocmai se pregătea să vorbească. Ținea un pahar în mână și stătea lângă masa principală. Pe unul dintre scaune se afla o foaie cu câteva rânduri scrise, probabil discursul pe care îl pregătise pentru momentul tortului.
Când ne-a văzut intrând împreună cu mama, s-a oprit.
— Mamă, ce faci? Trebuia să rămâi la masă.
— O să rămân. Dar mai întâi vreau să-mi aduc fiica la locul ei.
Simona a încercat să zâmbească în fața invitaților.
— Mamă, te rog, nu transformăm aniversarea într-o discuție de familie. Aurora poate să vină altădată.
— Nu. Aurora a venit astăzi, de ziua mea.
Unele rude începuseră să se uite spre noi. Altele își coborâseră privirile, încercând să nu se amestece.
— Simona, a continuat mama, vreau să-mi spui de ce i-ai spus că nu mai este din familie.
Sora mea a pus paharul pe masă.
— Am avut motivele mele. Nu am vrut să existe discuții și tensiuni. Eu am organizat totul, eu m-am ocupat de invitați și am încercat să fac o aniversare frumoasă.
— Ai organizat ziua mea, nu o sărbătoare în cinstea ta.
Simona a privit în jur, căutând parcă sprijinul celor prezenți.
— Eu am fost cea care s-a ocupat de tine în ultimii ani. Eu am alergat pentru cumpărături, pentru programări, pentru tot ce a fost nevoie. Aurora a venit când a putut.
Mama și-a retras mâna de pe brațul meu.
— Nu este adevărat că Aurora a venit doar când a putut. Ea a fost cu mine la consultații și la tratamente. Și nu a făcut niciodată un spectacol din asta.
— Mamă, nu vreau să discutăm acum cine a făcut mai mult.
— Ba tocmai asta trebuie să lămurim. Pentru că ai folosit aniversarea mea ca să o pedepsești pe sora ta.
Simona a rămas nemișcată.
— Eu nu am pedepsit pe nimeni.
— Atunci de ce nu ai trecut-o pe listă?
— Pentru că am considerat că așa este mai bine.
Mama a privit spre ospătar.
— Vă rog să aduceți două scaune la masa mea. Aurora și Dan vor sta lângă mine.
Ospătarul a încuviințat și a plecat să pregătească locurile.
Simona a făcut un pas spre mama.
— Dacă îi așezi aici, atunci tot ce am pregătit eu nu mai are niciun rost. Am muncit săptămâni întregi pentru aniversarea asta.
— Și îți mulțumesc pentru ce ai făcut. Dar nu ai dreptul să hotărăști că unul dintre copiii mei nu mai face parte din familie.
Simona s-a uitat spre foaia de pe masă. A luat-o și a împăturit-o în grabă.
— Nu înțelegi, mamă. Eu am vrut să spun câteva lucruri frumoase despre tine. Am pregătit un discurs.
— Atunci spune lucruri frumoase despre mine. Dar nu pretinde că ai fost singura care mi-a fost alături.
Unchiul meu, care stătuse până atunci în apropierea mesei, s-a ridicat.
— Cred că ar fi bine să lămurim lucrurile înainte să continuăm. Noi am venit aici pentru ziua mamei voastre, nu ca să asistăm la o împărțire a familiei.
Simona a privit spre el.
— Nimeni nu v-a cerut părerea.
— Poate că nu. Dar nici noi nu știam că Aurora fusese exclusă intenționat.
Ospătarul a adus cele două scaune și le-a așezat lângă mama. Dan m-a ajutat să mă așez, iar eu am pus buchetul în fața sărbătoritei.
Mama mi-a strâns mâna.
— Acum sunt mulțumită. Suntem toți aici.
Simona nu s-a așezat imediat. A rămas în picioare, cu foaia împăturită în mână. Își pregătise seara astfel încât să fie în centrul atenției și să fie prezentată drept fiica ce se ocupase singură de tot. Acum, invitații știau că nu îmi permisese să intru.
După câteva minute, mama i-a cerut să se așeze și să continuăm aniversarea. Nu a vrut să renunțe la tort, la fotografii sau la masa pregătită pentru toți. Dar nici nu a acceptat ca sora mea să-și țină discursul fără să spună adevărul.
— Dacă vrei să vorbești despre cât ai făcut pentru mine, poți să o faci. Dar să nu uiți că Aurora a fost lângă mine în momente în care tu nu ai fost. Nu vreau să mai aud că una dintre voi este mai fiica mea decât cealaltă.
Simona a lăsat foaia lângă farfurie. Nu a mai ținut discursul pregătit. A rămas la masă, dar nu a mai condus fiecare moment al petrecerii așa cum își imaginase.
Mai târziu, când invitații s-au ridicat pentru fotografii, mama m-a chemat lângă ea. Am stat de o parte, Dan de cealaltă, iar Simona s-a așezat în spatele nostru. Fotografia a fost făcută, dar nimeni nu a mai vorbit despre cât de perfectă fusese organizarea.
În zilele următoare, Simona nu m-a sunat. Am aflat de la o rudă că era supărată pentru că mama o contrazisese în fața tuturor și că mai mulți invitați o întrebaseră de ce mă exclusese.
Nu m-am bucurat că pierduse imaginea pe care încercase să și-o construiască. Mi-aș fi dorit să nu existe niciodată acea situație.
Dar nici nu am căutat să repar eu ceea ce stricase ea. I-am spus mamei că o voi ajuta în continuare cu programările și tratamentele, exact cum făcusem și înainte, fără să transform asta într-o competiție cu sora mea.
Relația dintre mine și Simona s-a răcit. Nu am mai vorbit o vreme decât despre lucrurile strict necesare legate de mama. Poate că într-o zi vom reuși să discutăm fără reproșuri, dar nu puteam să mă prefac că uitasem cum mă întâmpinase la ușa restaurantului.
La 80 de ani, mama nu ceruse o petrecere perfectă. Își dorise să-i fie aproape oamenii dragi. Iar eu nu venisem să-i iau surorii mele locul de organizator sau să primesc laude pentru ce făcusem în ultimii ani.
Venisem doar să-mi sărbătoresc mama.
Și nu mai eram dispusă să accept ca altcineva să hotărască dacă am sau nu dreptul să fiu lângă ea.