Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Valeria, pune pungile jos! Am cumpărat lucrurile acelea pentru copiii care mai vin la colindat.
Soacra mea s-a oprit în dreptul cămării și s-a întors spre mine.
— Nu mai vine nimeni. Au trecut destui și le-ai dat mai mult decât trebuia. Acestea rămân pentru nepoții mei.
— Dar de ce nu le-ai spus de la început că pregătim ceva și pentru ei? Am cumpărat suficient pentru toți.
— Pentru că nu trebuie să împarți tot ce ai cu fiecare copil care bate la poartă. Eu am nepoți, am familie. Nu mă interesează copiii vecinilor.
— Sunt copii din satul în care locuim și noi. Nu ți-am cerut să le dai din pensia ta sau din banii tăi.
Valeria a pus pungile pe raftul din cămară și a închis ușa.
— Cât stai în casa asta, trebuie să înțelegi că nu poți hotărî singură ce se face cu toate lucrurile. Eu am crescut copii și știu cum trebuie păstrată gospodăria.
— Tocmai de aceea ar trebui să știi că un copil nu trebuie făcut să se simtă rușinat pentru că a venit să colinde.
— Nu l-am făcut eu de râs. I-am spus doar că nu trebuie să aștepte pungi întregi de dulciuri.
— A plecat fără să mai cânte, Valeria. Ai văzut cum s-a uitat la mine?
— Dacă este atât de sensibil, să stea acasă.
Nu mai puteam continua discuția în felul acela. Am deschis cămara și am luat pungile înapoi. Valeria a încercat să mă oprească, dar nu am lăsat-o să le țină.
— Nu le lua, Alina! Ți-am spus că le păstrez pentru nepoți.
— Iar eu îți spun că le-am pregătit pentru copiii care vin la colindat. Nepoții tăi au primit și ei cadouri de la noi. Nu le lipsește nimic.
— Asta este casa mea și nu accept să faci ce vrei!
Radu intrase între timp în bucătărie. Se uitase la noi fără să intervină, dar acum Valeria s-a întors imediat spre el.
— Radu, spune-i tu! A luat iar pungile. I-am spus că le păstrez pentru copiii noștri și nu vrea să înțeleagă.
Soțul meu s-a uitat la mine.
— Alina, chiar nu putem să terminăm seara asta fără ceartă?
— Eu nu caut ceartă. Vreau doar să duc pachetele acolo unde am hotărât de la început.
— Mama spune că ar trebui să păstrăm ceva și pentru familie.
— Atunci să-mi spui și tu ceva, Radu. Când ai văzut că am cumpărat toate acestea din banii mei, de ce nu ai spus că este în regulă? De ce ai tăcut când mama ta a făcut un copil să plece rușinat de la poarta noastră?
Radu și-a trecut mâna peste frunte.
— Nu vreau să mă cert cu mama de Crăciun.
— Dar eu pot să mă cert cu copiii care vin la colindat? Sau pot să-i las să plece cu capul plecat, numai ca să nu te superi tu pe mama ta?
Valeria a intervenit din nou.
— Vezi cum vorbește? Pentru niște străini face mai mult decât pentru familia ei!
— Nu sunt străini, mamă. Sunt copiii vecinilor noștri, a spus Radu, aproape fără să-și dea seama.
Valeria s-a uitat la el surprinsă.
— Acum și tu îi ții partea?
— Nu țin partea nimănui. Dar nu înțeleg de ce trebuie să ne certăm pentru niște fructe și dulciuri.
Am luat pungile și le-am așezat într-o sacoșă mai mare. Mai erau șase pachete, toate pregătite și legate cu câte o panglică simplă.
— Eu plec puțin, am spus. Mai sunt câteva familii la care vreau să ajung.
— Dacă ieși cu pungile acelea pe poartă, să nu te mai întorci să-mi spui că nu te respectă nimeni! a strigat Valeria.
Nu i-am răspuns. Mi-am luat haina și am ieșit.
Prima oprire a fost la familia lui Marius, băiatul care plecase mai devreme fără să-și termine colindul. Locuiau într-o casă mică, la câteva ulițe distanță. Mama lui a deschis ușa și s-a mirat când m-a văzut cu sacoșa.
— Bună seara, doamnă Alina. S-a întâmplat ceva?
— Nu, am venit să vă las câteva lucruri pentru copii. Am pregătit pachete pentru colindători și mi-au mai rămas.
Femeia a privit punga pe care i-o întindeam.
— Nu trebuia să vă deranjați. Marius a venit deja la dumneavoastră?
— Da. A cântat frumos. Să-i spuneți că îi mulțumesc.
Băiatul a apărut din spatele mamei sale. M-a recunoscut și a rămas puțin în prag.
— Am crezut că v-ați supărat pe mine, a spus el.
— Nu, dragul meu. Eu nu m-am supărat. Sper că nici tu nu te-ai supărat că ai plecat fără să termini colindul.
Nu a răspuns imediat. A privit spre pachet, apoi spre mama lui.
— Crăciun fericit, Marius! Să împarți cu sora ta.
De data aceasta a zâmbit și mi-a mulțumit.
Am mai trecut pe la două familii. Nu am făcut diferențe între copii și nu am povestit nimănui ce se întâmplase la noi în curte. Am lăsat câte un pachet, am urat sărbători frumoase și am plecat mai departe.
Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta în bucătărie. Valeria stătea pe scaun, cu brațele încrucișate.
— Ai terminat? m-a întrebat soacra mea.
— Da. Am dus pachetele familiilor pentru care le pregătisem.
— Să nu te miri dacă mâine nu mai ai ce să pui pe masă. Ai dat totul unor oameni care nici măcar nu sunt rude cu noi.
Radu s-a întors spre mama lui.
— Mamă, ajunge. Alina a cumpărat lucrurile din banii ei. Nu trebuia să-i iei pachetele.
Valeria a rămas cu gura întredeschisă.
— Dar eu voiam să le păstrez pentru copiii tăi!
— Copiii noștri au primit deja cadouri. Nu au nevoie să le luăm altor copii ceea ce le pregătise Alina.
— Și acum ce o să spună lumea? Că în casa asta nu avem nimic de dat?
— O să spună ce vor. Dar nu mai vreau să aud că Alina face gesturi de fațadă. Știu că a plătit totul din banii ei și știu de ce a făcut-o.
Valeria s-a ridicat de pe scaun.
— Deci eu sunt cea rea acum? Eu, care v-am crescut și am ținut gospodăria asta?
— Nu despre asta este vorba, mamă. Poți să nu fii de acord cu ce face Alina, dar nu ai dreptul să umilești niște copii care vin să colinde.
Soacra mea a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic.
A doua zi dimineață, am aflat că vorbise deja cu două vecine despre întâmplarea din Ajun. Le spusese că eu cheltuisem bani ca să mă dau bine pe lângă oameni și că nu contribuiam suficient la gospodărie.
Una dintre vecine, care primise un pachet pentru copiii ei, a venit să-mi mulțumească. În timp ce vorbeam, mi-a spus că Valeria îi povestise și ei despre presupusa mea risipă.
— Nu vreau să vă bag în discuții, doamnă Alina, dar am vrut să știți că eu nu am crezut ce a spus. Copiii mei au fost foarte bucuroși de pachete. Și nu mi se pare nimic rău în asta.
— Vă mulțumesc. Nu am făcut-o ca să vorbească lumea despre mine.
În zilele următoare, Radu a discutat din nou cu mama lui. I-a explicat că pachetele fuseseră cumpărate din banii mei și că nu aveam să cerem nimănui să ne plătească pentru ele. I-a spus și că nepoții ei nu trebuiau folosiți ca argument pentru a-i lipsi pe ceilalți copii de un dar.
Valeria nu și-a cerut scuze. A continuat să creadă că obiceiul ei era cel corect și că eu exagerasem. Dar Radu nu a mai susținut-o automat, așa cum făcuse la început.
Într-o seară, când am rămas singuri, mi-a spus că îi părea rău că nu intervenise mai devreme.
— Știam că mama are o fire mai dificilă, dar nu am crezut că o să ajungă să vorbească așa în fața copiilor.
— Nu mă deranjează că nu gândești la fel ca mine în toate privințele. Mă deranjează când taci ca să nu o superi pe ea, iar eu trebuie să suport totul.
— Ai dreptate. Data viitoare nu o să mai procedez așa.
Nu am făcut din acea discuție o împăcare spectaculoasă. Știam că vor mai exista neînțelegeri, dar măcar Radu înțelesese că nu putea să-și lase mama să hotărască în locul nostru ce gesturi sunt permise și cine merită ajutor.
În anul următor am pregătit din nou pachete pentru colindători. Am cumpărat fructe, nuci și dulciuri, exact cât mi-am permis, fără să fac datorii și fără să cer contribuții de la nimeni.
Valeria a văzut pungile așezate lângă ușă, dar de data aceasta nu le-a mai luat și nu a mai încercat să le împartă după propriile preferințe.
Când au venit primii copii, Radu a ieșit cu mine în curte și i-a întâmpinat. Le-am oferit pachetele, iar ei au cântat până la capăt colindul pregătit.
Nu cred că un măr, câteva nuci și o ciocolată pot rezolva greutățile unei familii. Dar pot face un copil să simtă că cineva s-a gândit la el într-o seară de Crăciun.
Iar eu nu aveam de gând să renunț la bucuria aceasta doar pentru că cineva considera că bunătatea trebuie împărțită după gradul de rudenie.