„Nu te mai duce la Sfântul Andrei cu pachetul acela!” — Cumnata mea m-a certat pentru că pregătisem mâncare unei vecine bătrâne, rămasă singură de ziua numelui.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cine ți-a spus că îmi creezi probleme, Paraschiva? am întrebat-o, privind-o nedumerită.

Vecina mea și-a retras mâna și a rămas în prag.

— Nu vreau să te superi pe mine. A venit Veronica acum câteva zile și mi-a spus că ar fi bine să nu mai primesc mâncare de la tine.

— A venit cumnata mea la tine?

— Da. Mi-a spus că ai și tu cheltuieli, că ai un băiat și un nepot de ajutat și că nu este frumos să profit de bunătatea ta. A mai zis că lumea poate înțelege că îți cer lucruri și că te pun într-o situație neplăcută.

Am rămas cu sacoșa în mână.

— Paraschiva, tu mi-ai cerut vreodată ceva?

— Nu, Florica. Dar nici nu vreau să ajung să-ți ceară familia socoteală pentru mine.

— Atunci de ce ai acceptat ce ți-a spus Veronica?

— Pentru că nu vreau să fiu motivul unei certe. Știu că este cumnata ta și că vă ajutați între voi. Nu vreau să vă stric relațiile.

Am pus sacoșa pe scaunul de lângă ușă.

— Ascultă-mă bine. Mâncarea aceasta am pregătit-o pentru că astăzi este ziua ta. Nu mi-ai cerut nimic și nu mi-ai întins mâna după bani. Am făcut-o fiindcă așa am vrut eu.

Paraschiva a privit spre sacoșă, dar nu a atins-o.

— Știu că ai intenții bune, dar poate că ar trebui să te gândești mai mult la familia ta.

— Mă gândesc. Și tocmai de aceea nu vreau să ajung să trăiesc numai după dorințele altora.

Nu am insistat să primească pachetul atunci. Am înțeles că se simțea stânjenită și că orice explicație suplimentară, spusă în prag, ar fi putut să o facă să se simtă și mai rău.

Am luat sacoșa și m-am întors acasă.

În următoarele zile am observat că Paraschiva începuse să mă evite. Înainte ne întâlneam aproape zilnic la poartă. Schimbam câteva vorbe, ne întrebam una pe alta dacă avem nevoie de ceva și uneori beam cafeaua împreună.

Acum, dacă mă vedea ieșind în curte, intra în casă. Dacă o salutam de peste gard, îmi răspundea politicos, dar nu mai continua conversația.

La început am crezut că era supărată pe mine. Apoi mi-am dat seama că îi era rușine să mai primească ceva.

Într-o dimineață am pregătit două cafele și am trecut pe la ea.

— Bună dimineața! Ai timp să stăm puțin de vorbă?

— Sigur, Florica. Dar nu trebuia să aduci nimic.

Am zâmbit.

— Am adus doar cafea. Nici măcar nu este pentru tine, este și pentru mine.

A zâmbit și ea, apoi m-a poftit înăuntru.

Ne-am așezat la masa din bucătărie. Am vorbit mai întâi despre vreme, despre frigul care se anunța și despre pregătirile de iarnă. Apoi am întrebat-o direct:

— De ce nu mai ieși să stăm de vorbă ca înainte?

Paraschiva și-a învârtit lingurița în ceașcă.

— Nu vreau să te încurc. Veronica mi-a spus că ai ajuns să dai prea mult din pensie pe alții și că băiatul tău are nevoie de ajutor. Mi-a spus că nu este normal să mă bucur eu de lucrurile pe care tu le-ai putea păstra pentru nepot.

— Și tu ai crezut-o?

— Nu știu ce să cred. M-am gândit că poate chiar ai probleme și nu vrei să-mi spui. Tu ai fost bună cu mine de multe ori, dar nu vreau să devin o povară.

Am lăsat ceașca pe masă.

— Paraschiva, îți amintești când era soțul meu internat și nu aveam pe cine să chem să mă ducă la spital?

— Cum să nu-mi amintesc?

— Tu ai venit atunci la mine. Mi-ai adus mâncare, m-ai însoțit și m-ai ajutat să rezolv lucruri pe care nu le puteam face singură. Nu mi-ai cerut niciun ban. Nici măcar nu mi-ai spus că trebuie să-ți întorc ceva.

— Așa era firesc, Florica. Eram vecine.

— Exact. Și acum este firesc să-ți duc un pachet de ziua ta, dacă asta îmi doresc. Nu înseamnă că îți sunt datoare și nici că trebuie să mă sacrific pentru tine.

Paraschiva a rămas cu privirea în ceașcă.

— Dar dacă băiatul tău are nevoie de bani?

— Îl ajut când pot și când consider că este nevoie. Dar nu înseamnă că trebuie să renunț la orice alt gest pentru că cineva din familie are mereu o solicitare.

— Nu vreau să vă certați din cauza mea.

— Atunci nu te mai lăsa făcută să crezi că ești vinovată pentru bunătatea altcuiva.

Am stat aproape o oră la cafea. Mi-a povestit că, de când murise soțul ei, îi era tot mai greu să pregătească mâncare pentru o singură persoană. Uneori gătea prea mult, alteori nu mai avea chef să facă nimic. Nu voia să ceară ajutor, fiindcă se temea să nu deranjeze.

Am înțeles atunci că intervenția Veronicăi o afectase mai mult decât îmi imaginam. Nu îi luase doar bucuria unui pachet. O făcuse să se întrebe dacă mai avea voie să accepte un gest de prietenie.

— Uite ce facem, i-am spus. Când am ceva în plus și vreau să-ți aduc, îți aduc. Când nu pot, nu aduc. Nu facem contract și nu ținem socoteala. Iar dacă vreodată nu mai dorești să primești, îmi spui tu, nu altcineva în numele tău.

Paraschiva a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.

— Așa pot să înțeleg. Și eu o să-ți spun când am nevoie de ceva, fără să mă mai ascund.

Am plecat de la ea cu sacoșa goală, pentru că de data aceasta acceptase să păstreze o parte din mâncare pe care o pregătisem din nou pentru ea.

Când m-am întors acasă, Veronica era în bucătărie împreună cu fiul meu.

— Ai fost iar la vecina aceea? m-a întrebat imediat.

— Da. Am băut o cafea împreună.

— Florica, chiar nu înțelegi? Ți-am spus că trebuie să păstrezi banii pentru familie. Nepotul tău are nevoie de ajutor și tu te ocupi de oameni care nu-ți sunt rude.

Am pus geanta pe scaun.

— Pensia mea nu este la dispoziția ta, Veronica. Eu hotărăsc pe cine ajut și cât îmi permit să cheltuiesc.

— Dar noi nu suntem niște străini! Noi suntem familia ta.

— Nici nu am spus că sunteți. Dar faptul că suntem rude nu înseamnă că poți să-mi faci programul cheltuielilor.

Fiul meu stătea lângă frigider și nu intervenea. Știam că se baza pe ajutorul financiar al mătușii lui, mai ales în perioadele în care avea cheltuieli suplimentare. Nu voia să o supere și nici să piardă sprijinul pe care îl primea.

— Mamă, hai să nu ne certăm, a spus el. Știi că mătușa încearcă să ne ajute.

— Știu. Și îi sunt recunoscătoare pentru ce face pentru tine. Dar de ce trebuie ca ajutorul ei să vină la pachet cu obligația ca eu să nu mai fac nimic pentru nimeni?

Veronica a ridicat vocea.

— Eu nu ți-am cerut să nu ajuți pe nimeni. Ți-am spus doar că ai și tu un nepot de care trebuie să te ocupi!

— M-am ocupat de el și mă voi ocupa în continuare, în măsura în care pot. Dar nu voi mai da bani doar pentru că mi se spune că trebuie.

— Atunci să nu te miri dacă, atunci când vei avea nevoie, nici noi nu vom mai putea să te ajutăm.

Am privit-o fără să răspund imediat.

— Dacă ajutorul vostru depinde de faptul că fac exact ce îmi spui tu, atunci poate că trebuie să ne gândim mai bine ce înseamnă ajutorul acesta.

În zilele următoare, Veronica a încercat să mă convingă să contribui la câteva cheltuieli ale nepotului. Mi-a spus că are nevoie de bani pentru niște cumpărături și că ar fi bine să rezolvăm înainte de sărbători.

De obicei îi dădeam fără să pun prea multe întrebări. Nu voiam să-l văd pe copil lipsit de lucruri necesare și nici să creez tensiuni între rude.

De data aceasta am întrebat cât costă lucrurile și de ce era nevoie de ele. Când am aflat că nu era vorba despre ceva urgent, ci despre câteva cumpărături pe care puteau să le amâne sau să le achite din veniturile lor, am refuzat.

— Florica, chiar nu poți să-l ajuți? m-a întrebat Veronica.

— Nu de data aceasta. Am și eu cheltuielile mele.

— Dar pentru Paraschiva ai avut bani!

— Pentru ea am cumpărat mâncare din banii mei, pentru că am vrut. Pentru nepot am ajutat de multe ori, dar nu pot să fiu singura persoană care trebuie să acopere orice cheltuială.

Veronica s-a supărat și a încheiat discuția. Fiul meu nu a mai insistat, dar am observat că în zilele următoare era mai rezervat cu mine.

Relația dintre mine și cumnata mea s-a deteriorat. Nu ne-am mai vizitat la fel de des și am încetat să-i mai ofer bani ori de câte ori considera că familia avea nevoie. Nu am făcut asta ca să mă răzbun, ci pentru că ajunsesem să înțeleg că generozitatea mea fusese tratată ca o obligație.

Cu Paraschiva am rămas în relații bune. Ne vizitam, beam cafea și ne ajutam cu lucrurile obișnuite. Uneori îi duceam mâncare, alteori îmi aducea ea câte ceva din grădina ei. Nu mai exista rușinea aceea care o făcuse să mă evite.

Într-o dimineață, când am trecut pe la ea, mi-a pus pe masă un borcan cu dulceață.

— Este pentru tine, Florica. Am făcut-o din prunele pe care le-am avut în toamnă.

— Mulțumesc. Dar nu trebuia să te deranjezi.

A început să râdă.

— Acum nu mai avem voie să ne dăm nimic una alteia?

Am râs și eu.

În ziua aceea am înțeles încă o dată că un gest de bunătate nu trebuie transformat într-o datorie și nici într-o competiție între rude.

Nu am dus pachetele de Sfântul Andrei pentru că Paraschiva era neajutorată sau pentru că voiam să mă considere o femeie generoasă. Le-am dus pentru că, într-o perioadă grea din viața mea, ea nu m-a lăsat singură.

Iar pensia mea, oricât de modestă ar fi, îmi aparține suficient cât să pot hotărî singură când împart ceva cu un om drag.