Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit băiatul câteva clipe. Își ținea punguța în spatele lui, de parcă cineva ar fi putut să i-o ia. Nu era un gest făcut din răsfăț. Începuse să înțeleagă că darul bunicii nu era la fel de binevenit ca celelalte cadouri.
— Dragul bunicii, de ce ai ascuns cartea?
Copilul s-a uitat spre mama lui.
— Ca să nu mi-o ia cineva până vine mătușa.
Mi s-a strâns inima.
— Nimeni nu trebuie să-ți ia cartea. Este cadoul tău de Moș Nicolae.
Cătălina a intervenit imediat:
— Nu i-o ia nimeni. Dar am spus că așteptăm să vină sora mea. Vreau să facem lucrurile într-o anumită ordine.
— Ce ordine, mamă? a întrebat fetița. Dacă avem cadouri, de ce nu putem să le deschidem?
— Pentru că mătușa voastră vine cu niște surprize și vrem să facem fotografii frumoase.
— Putem să facem fotografii și cu cărțile bunicii, a spus băiatul.
Daniel a privit spre soția lui, dar nu a intervenit.
Am pus cele două pachete pe măsuță.
— Cătălina, eu nu am venit să concurez cu sora ta. Am cumpărat câte o carte pentru fiecare copil și câteva dulciuri. Nu sunt cadouri scumpe, dar le-am ales cu grijă.
— Știu, Florina. Dar sora mea a pregătit ceva special și vreau ca momentul să fie frumos. Nu vreau să amestecăm toate cadourile.
— Și ce ar trebui să facem cu ale mele? Să le ascundem până terminăm fotografiile?
— Nu trebuie să le ascundem. Doar să așteptăm.
Am privit spre brad. Sub el erau mai multe cutii mari, cu hârtie lucioasă și funde late. Înțelegeam că sora nurorii mele cheltuise bani pentru copii și nu aveam nimic împotriva acestui lucru. Dar nu înțelegeam de ce darurile mele trebuiau ținute deoparte.
În scurt timp, sora Cătălinei a sosit. A intrat în sufragerie cu două sacoșe mari, în care se aflau cutii frumos ambalate.
— Am ajuns! a anunțat ea veselă. Unde sunt sărbătoriții mei?
Copiii au alergat spre ea.
— Am adus ceva special pentru voi. Dar mai întâi vreau să facem câteva fotografii, să păstrăm momentul.
Cătălina a început să mute cutiile sub brad și să le așeze astfel încât să se vadă cât mai bine. Apoi a verificat telefonul și a chemat copiii lângă instalațiile luminoase.
— Stați aici, lângă mătușa voastră. Zâmbiți și țineți fiecare câte un cadou.
Fetița a luat o cutie mare, dar băiatul a rămas cu punguța mea în mână.
— Pe aceasta nu o ținem în fotografie? a întrebat el.
— Nu acum, dragul meu. Aceasta este de la bunica. O deschidem după ce terminăm fotografiile.
— Dar este tot cadoul meu.
Cătălina s-a apropiat de el și i-a luat ușor cutia din mână.
— Pune-o puțin pe măsuță. Hai să facem fotografia.
Băiatul a lăsat punguța, dar înainte să se îndepărteze a împins-o discret în spatele unei perne de pe canapea.
Am văzut gestul și am înțeles că nu mai voiam să particip la acea scenă.
— Cătălina, eu cred că este timpul să plec.
Nora s-a întors spre mine.
— Acum? Dar nici nu au deschis cadourile!
— Tocmai de aceea plec. Am venit să le ofer ceva nepoților mei, nu să aștept până când se termină o ședință foto.
Daniel s-a apropiat.
— Mamă, mai stai puțin. Nu are rost să pleci supărată.
— Nu sunt supărată pe copii. Dar nu vreau să fiu prezentă la o fotografie în care trebuie să ascundem cadourile mele pentru că nu sunt suficient de impresionante.
Cătălina a ridicat din umeri.
— Florina, chiar faci o problemă din nimic. Nu am spus că darurile tale nu sunt bune. Am vrut doar să organizăm momentul frumos.
— Pentru cine frumos? Pentru copii sau pentru fotografia care urmează să fie pusă pe internet?
Nora nu mi-a răspuns.
Am luat cele două punguțe și le-am așezat în fața copiilor.
— Acestea sunt ale voastre. Fiecare are câte o carte și câteva dulciuri. Nu trebuie să le deschideți acum, dacă nu vreți, dar vreau să știți că le-am ales special pentru voi.
Fetița m-a îmbrățișat.
— Mulțumesc, bunico! O să citesc cartea diseară.
Băiatul și-a luat punguța și a ținut-o aproape de piept.
— Eu o să dorm cu cartea lângă mine.
Am zâmbit și i-am sărutat pe amândoi.
— Să vă bucurați de toate cadourile. Important este să vă placă și să vă aducă bucurie.
Cătălina a verificat din nou telefonul.
— Hai, Florina, măcar rămâneți pentru o fotografie de familie. După aceea puteți pleca.
— Nu, mulțumesc. Nu vreau să apar într-o fotografie în care cadourile mele trebuie ținute deoparte ca să nu strice imaginea.
Mi-am luat paltonul și geanta. Daniel m-a condus până la ușă.
— Mamă, știi că nu am vrut să te supăr.
— Atunci ar fi trebuit să spui ceva când soția ta mi-a cerut să țin cadourile ascunse. Nu era nevoie să te cerți cu nimeni. Era suficient să le spui copiilor că bunica a venit cu darurile ei și că au dreptul să se bucure de ele.
— O să vorbesc cu Cătălina.
— Vorbește și cu copiii. Ei nu trebuie să creadă că valoarea unui cadou se măsoară după cât de bine arată într-o fotografie.
Am plecat fără să mai aștept răspunsul lui.
În seara aceea am primit o fotografie de la nepoata mea. Era așezată în pat, cu cartea deschisă în față. Băiatul își fotografiase și el punguța, iar lângă ea se vedea cartea pe care o primise.
Mi-au trimis câte un mesaj de mulțumire și mi-au spus că le plăcuseră foarte mult darurile.
Nu am comentat nimic despre ce se întâmplase în sufragerie. Le-am răspuns doar că mă bucur că au primit ce și-au dorit.
A doua zi, Daniel m-a sunat.
— Mamă, copiii m-au întrebat de ce ai plecat aseară.
— Și ce le-ai spus?
— Le-am explicat că te-ai supărat pentru că nu te-am lăsat să le dai cadourile când ai venit. Cătălina a vrut să organizeze fotografiile, dar nu trebuia să te facem să te simți dată la o parte.
— Mă bucur că le-ai explicat.
— Băiatul a întrebat dacă tu crezi că darurile lui nu sunt suficient de bune. I-am spus că nu este adevărat și că bunica a ales cartea special pentru el.
Am oftat.
— Daniel, copiii nu trebuie să ajungă să se întrebe dacă au voie să se bucure de un cadou. Nici dacă este mai ieftin, nici dacă vine de la cineva care nu poate cheltui mult.
— Știu, mamă. O să am grijă să nu se mai întâmple.
În zilele următoare am aflat că fotografia pregătită de Cătălina nu ieșise așa cum își dorise. Copiii nu zâmbiseră la comandă, iar băiatul întrebase de mai multe ori când putea să-și deschidă cartea. În cele din urmă, sora nurorii făcuse câteva fotografii cu darurile ei, dar copiii își păstraseră punguțele mele lângă ei.
Cătălina nu mi-a cerut scuze. A continuat să spună că exagerasem și că nu era nevoie să plec pentru un lucru atât de mic.
Eu nu am mai încercat să o conving.
De atunci, am continuat să le cumpăr nepoților cărți și lucruri potrivite vârstei lor. Nu am mai intrat însă în jocul cadourilor făcute pentru a demonstra ceva. Dacă mă invitau, mergeam cu drag, dar nu mai acceptam ca darurile mele să fie ascunse sau amânate pentru că nu se potriveau cu imaginea pe care cineva voia să o prezinte.
Într-o seară, băiatul m-a sunat și m-a întrebat dacă îi pot recomanda o altă carte.
— Pe aceea ai terminat-o deja?
— Da, bunico. Mi-a plăcut foarte mult. Vreau una la fel de interesantă.
Am râs și i-am promis că o să caut.
Nu știu dacă nora mea va înțelege vreodată de ce m-a deranjat atât de mult întâmplarea din seara de Moș Nicolae. Poate pentru ea a fost doar o chestiune de organizare și de fotografii.
Dar eu am înțeles ceva important: copiii nu trebuie învățați să-și ascundă bucuria pentru un cadou modest doar ca să nu strice imaginea adulților.
O carte cumpărată dintr-o pensie modestă poate însemna la fel de mult ca un cadou scump. Iar eu prefer să fiu bunica ale cărei daruri sunt citite și iubite, nu bunica ale cărei pachete sunt ținute deoparte până când se termină fotografiile.