Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin s-a uitat la soția lui, apoi la mine. Pentru câteva secunde am crezut că îmi va spune să așez steagul lângă fotografie și să nu mai dăm importanță discuției.
Dar nu a făcut asta.
— Gabriela, hai să nu stricăm întâlnirea. Pune steagul înapoi în cutie și gata.
Am rămas cu tricolorul desfăcut în mâini.
— Sorin, tu m-ai invitat aici spunând că ne adunăm în memoria tatălui nostru. Nu am venit cu steagul ca să fac vreo ceremonie. L-am adus pentru că era al lui și pentru că astăzi este 1 Decembrie.
— Știu, dar Corina a pregătit masa. Nu vreau să ne certăm înainte să vină lumea.
— Și eu nu vreau să mă cert. Dar nu înțeleg de ce un obiect care i-a aparținut tatălui nostru deranjează atât de mult.
Corina a intervenit:
— Pentru că nu vreau să transformăm o masă de familie într-o comemorare. Am pregătit mâncare, am aranjat casa și am invitat oameni care vor să petreacă o zi frumoasă. Nu trebuie să aducem toate lucrurile din trecut în mijlocul sufrageriei.
— Dar tocmai trecutul lui tata este motivul pentru care ne-am adunat astăzi, i-am răspuns.
— Nu am spus că nu ne amintim de el. Putem să vorbim despre el și fără steaguri.
Am privit fotografia pe care o așezasem lângă cutie. Tata apărea în uniformă, cu postura dreaptă și cu expresia serioasă pe care o avea atunci când cineva îi făcea o fotografie.
— Corina, steagul acesta a fost păstrat de tata într-o cutie specială. În fiecare an îl scotea de 1 Decembrie. Nu este un obiect cumpărat de mine ca să atrag atenția. Este ceva ce mi-a lăsat el.
— Și putea să rămână acasă la tine. Nu era nevoie să-l aduci aici.
Sorin a luat cutia de pe masă și a apropiat-o de mine.
— Hai, pune-l la loc. Vin invitații și nu vreau să începem ziua cu asemenea discuții.
Nu m-am mișcat.
— Sorin, îți amintești când mergeam cu tata la ceremoniile de 1 Decembrie? Tu erai mai mare și uneori te lua cu el. Eu eram mică și mă ținea de mână. Îmi explica de ce se arborează steagul și de ce trebuie respectat.
— Îmi amintesc, dar au trecut mulți ani.
— Pentru mine nu au dispărut doar pentru că au trecut anii.
Corina s-a uitat la ceas.
— Sorin, te rog, rezolvă odată. Nu vreau să vină oamenii și să ne găsească discutând despre un steag.
Fratele meu a întins mâna spre tricolor.
— Dă-mi-l, îl punem în cutie și terminăm.
Am tras ușor steagul spre mine.
— Nu. Îl pun eu la loc. Este al meu și am grijă de el.
Am împăturit tricolorul cu atenție, așa cum mă învățase tata, și l-am așezat în cutie. Am luat apoi fotografia și am pus-o lângă el.
— Atunci ce faci? m-a întrebat Sorin.
— Plec.
— Gabriela, nu fi copilăroasă. Mai stai puțin. Vin rudele, mâncăm și discutăm normal.
— Eu am venit pentru o întâlnire în memoria tatălui nostru. Dacă prezența unui lucru care i-a aparținut vă deranjează atât de mult, nu cred că mai avem ce discuta astăzi.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Sincer, nu înțeleg de ce te-ai atașat atât de mult de lucrul acesta. Este doar un steag.
— Pentru tine poate că este doar un steag. Pentru mine este un obiect păstrat de tata, pe care mi l-a lăsat mie. Nu trebuie să însemne același lucru pentru toată lumea.
Mi-am luat paltonul și am pus cutia într-o sacoșă pe care o adusesem cu mine.
Sorin m-a urmat până la ușă.
— Chiar pleci înainte să vină invitații?
— Da.
— O să creadă lumea că ne-am certat.
— Atunci explică-le de ce. Spune-le că sora ta a venit cu steagul tatălui vostru și că soția ta nu a vrut să-l vadă lângă fotografia lui.
— Nu trebuie să le povestim tuturor toate lucrurile astea.
— Atunci nu le povesti. Dar nici nu-mi cere să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Am ieșit din casă fără să mai aștept răspunsul lui.
Pe drum mi-am sunat o fostă colegă de serviciu, care îl cunoscuse foarte bine pe tata. Mi-am amintit că, în ultimii ani, păstrase legătura cu câțiva dintre foștii lui colegi militari.
— Gabriela, ce faci? m-a întrebat ea.
— Vreau să te întreb ceva. Mai știi dacă foștii colegi ai tatălui tău țin legătura între ei?
— Da. Câțiva se întâlnesc din când în când. De ce?
— Mă gândeam să ne vedem astăzi, de 1 Decembrie. Să ne amintim de tata și să stăm puțin de vorbă.
— Cred că se poate. Îi sun și îți spun.
Am ajuns acasă și am pus cutia cu steagul pe masa din sufragerie. Am așezat fotografia tatălui lângă ea și am privit-o câteva minute.
Nu mă mai simțeam furioasă. Eram doar tristă că o zi care ar fi trebuit să ne apropie ajunsese să fie motivul unei asemenea discuții.
După aproximativ o oră, fosta colegă m-a sunat. Reușise să vorbească cu trei dintre foștii colegi ai tatălui meu. Doi puteau veni în aceeași după-amiază, iar al treilea urma să ni se alăture mai târziu.
Am stabilit să ne întâlnim într-un local liniștit, unde puteam să stăm la masă și să povestim fără grabă.
Am luat fotografia și steagul cu mine.
Când am ajuns, doi dintre foștii colegi ai tatălui erau deja acolo. Unul dintre ei, domnul Pavel, îl cunoscuse pe tata încă din primii ani de serviciu.
— Gabriela, ce bine că ne-am întâlnit! Tatăl tău era un om pe care îl respectam foarte mult.
Am scos fotografia și am așezat-o pe masă.
— Am adus-o pe aceasta. Cred că o recunoașteți.
Domnul Pavel a luat fotografia și a privit-o îndelung.
— Sigur că o recunosc. Era la o ceremonie de 1 Decembrie. Țin minte că în ziua aceea ne-am întâlnit cu toții înainte de începerea evenimentului.
Am scos apoi steagul din cutie și l-am așezat lângă fotografie.
— Și acesta a rămas la mine după ce tata a murit.
Unul dintre bărbați l-a privit cu atenție.
— L-a păstrat foarte bine. Îi plăcea să aibă grijă de lucrurile acestea.
Am început să povestim despre anii în care tata participa la ceremonii, despre colegii lui și despre întâmplările pe care le trăiseră împreună.
Nu am făcut discursuri și nu am transformat întâlnirea într-un eveniment oficial. Am comandat mâncare, am băut câte o cafea și am ascultat povești despre un om pe care fiecare îl cunoscuse într-un alt fel.
La un moment dat, domnul Pavel mi-a spus:
— Să știi că tatăl tău era foarte mândru de voi, copiii lui. Vorbea deseori despre tine și despre fratele tău.
Mi-au dat lacrimile.
— Și eu am fost foarte mândră de el.
În seara aceea am primit un mesaj de la Sorin.
„Unde ești? Au venit invitații și au întrebat de tine.”
I-am răspuns că sunt la o întâlnire cu foștii colegi ai tatălui nostru și că voi ajunge acasă mai târziu.
După câteva minute m-a sunat.
— Gabriela, trebuia să-mi spui că organizezi altceva. Acum oamenii mă întreabă de ce ai plecat.
— Nu am organizat nimic înainte să plec. Am plecat pentru că nu ați vrut să păstrăm steagul lângă fotografia lui tata.
— Corina nu a vrut să transforme masa într-o ceremonie. Nu înțeleg de ce ai luat totul atât de personal.
— Pentru că întâlnirea fusese organizată în memoria lui tata. Nu am cerut să schimbăm programul, să ținem discursuri sau să facem vreo ceremonie. Am vrut doar să așez un obiect care i-a aparținut lângă fotografia lui.
— Puteai să treci peste asta.
— Tu ai putut să treci peste dorința surorii tale fără să o întrebi de ce ține atât de mult la acel obiect. Ai ales să nu superi pe nimeni, în afară de mine.
— Nu vreau să ne certăm.
— Nici eu. Dar nu mai vreau să particip la întâlniri în care sunt invitată să-mi amintesc de tata, cu condiția să nu aduc nimic din ceea ce mi-a lăsat.
Am încheiat conversația.
În zilele următoare, câteva rude m-au întrebat ce se întâmplase. Le-am povestit simplu că nu ne înțeleseserăm în privința steagului și că preferasem să petrec ziua cu oamenii care îl cunoscuseră pe tata și care voiau să-și amintească de el.
Corina a fost nevoită să explice de ce o întâlnire organizată în memoria socrului ei ajunsese să se transforme într-o dispută cu fiica acestuia. Nu am încercat să o pun într-o situație neplăcută și nici nu am răspândit povestea prin familie.
Dar relația cu Sorin s-a răcit. Nu m-a mai sunat la fel de des, iar întâlnirile noastre au devenit mai rare. Îmi părea rău, pentru că era fratele meu și îmi doream să păstrăm legătura. Totuși, nu puteam să mă prefac că alegerea lui nu mă afectase.
Steagul a rămas la mine. În fiecare an, de 1 Decembrie, îl scot din cutie și îl așez lângă fotografia tatălui meu.
Nu îl folosesc ca să demonstrez ceva și nici nu aștept ca toată lumea să simtă ceea ce simt eu. Este pur și simplu o amintire de familie, legată de omul care m-a învățat să respect un simbol și să nu-mi uit rădăcinile.
Am înțeles că uneori poți păstra amintirea unui om chiar și atunci când cei apropiați nu mai vor să vorbească despre el.
Dar mai înțeleg ceva: o reuniune în memoria cuiva nu are prea mult sens dacă tocmai lucrurile care l-au reprezentat trebuie ascunse ca să nu deranjeze invitații.
Eu am plecat cu steagul meu și cu fotografia tatălui. Iar ziua aceea am petrecut-o alături de oamenii care și-au amintit de el cu respect.