Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, nu trebuie să transformăm Ignatul într-o socoteală. Sunt fiul tău și am dreptul să primesc partea mea, a spus Florin.
— Nu ți-am spus că nu primești. Ți-am spus că nu hotărăști tu cât iei. Este o diferență mare.
Florin și-a retras mâinile de pe ladă, dar nu s-a îndepărtat.
— În fiecare an am primit carne. Acum, dintr-odată, trebuie să justific fiecare kilogram?
— Nu trebuie să justifici nimic. Dar eu trebuie să știu cât păstrez pentru gospodăria mea. Porcul l-am cumpărat din banii mei, iar toate cheltuielile le-am suportat eu.
— Și eu ce sunt? Un străin?
— Ești copilul meu. Tocmai de aceea am vrut să ai și tu carne pentru iarnă. Dar nu pot să-ți dau două lăzi doar pentru că ai apărut la sfârșitul zilei.
Daniela a venit lângă masă.
— Florin, noi am muncit de dimineață. Mama s-a trezit înainte de răsărit, a pregătit totul și a plătit fiecare cheltuială. Tu ai venit când mai rămăsese doar să punem produsele la păstrare.
— Am avut treabă. Nu toată lumea poate să-și lase serviciul pentru un porc!
— Nimeni nu ți-a cerut să-ți lași serviciul. Puteai măcar să ne spui că nu vii sau să întrebi dinainte cum împărțim.
Florin a privit-o iritat.
— Tu de ce te bagi? Nu am venit să discut cu tine.
— Mă bag pentru că și eu am muncit aici. Și nu mi se pare corect să vii și să alegi singur cele mai mari lăzi.
Am ridicat mâna, rugându-i să se oprească.
— Gata. Nu vreau să ne certăm. Vreau să facem o împărțeală corectă.
Am rugat-o pe Daniela să-mi aducă foaia pe care notasem cheltuielile. Aveam trecute prețul porcului, transportul și toate cumpărăturile făcute pentru pregătirea produselor.
Am pus hârtia pe masă.
— Florin, acestea sunt cheltuielile mele. Nu-ți cer să le plătești acum și nici nu spun că trebuie să-mi dai bani pentru munca mea. Dar vreau să înțelegi că nu am făcut toate pregătirile ca să rămân fără provizii.
— Și eu am cheltuieli. Am familie, am copii și am promis că duc carne unui prieten.
— Tocmai asta este problema. Ai promis ceva înainte să știi dacă poți să oferi.
— Omul se bazează pe mine!
— Atunci trebuia să mă întrebi înainte să-i promiți din produsele mele.
Florin a ridicat vocea.
— Dar sunt și produsele mele! Sunt fiul tău. Nu poți să mă tratezi ca pe un om venit de pe stradă.
— Nu te tratez așa. Îți voi da carne pentru familia ta. Dar nu voi da o cantitate atât de mare încât să nu-mi mai ajungă mie pentru iarnă.
Viorica, care strângea ustensilele de pe masă, s-a apropiat.
— Elisabeta, poate ar fi bine să vă așezați și să faceți socoteala în liniște. Nu are rost să vă certați după atâta muncă.
Am încuviințat.
Am început să separăm produsele. Am pus deoparte carnea pentru congelator, bucățile pe care urma să le folosim la mâncare și cantitățile necesare pentru preparatele pe care le mai aveam de făcut.
Am păstrat și o parte pentru Viorica, fiindcă mă ajutase toată dimineața. Nu stabiliserăm o plată înainte, dar voiam să-i mulțumesc pentru timpul și munca ei. Am pus deoparte câteva bucăți de carne și produse pregătite, pe care le putea lua acasă.
Daniela a primit partea pe care o stabilisem pentru munca ei și pentru gospodăria pe care o ținea împreună cu familia sa.
Eu mi-am păstrat suficientă carne pentru iarnă, pentru mesele de sărbători și pentru produsele pe care urma să le mai pregătesc.
Florin urmărea fiecare ladă.
— Pe asta de ce o pui deoparte?
— Pentru mine.
— Dar este carne bună. Aș putea să o iau eu.
— Și eu aș putea să o păstrez. Tocmai asta fac.
— Atunci pune-mi măcar douăzeci de kilograme.
— Nu am stabilit încă atât.
— Mamă, omul așteaptă. I-am promis o cantitate serioasă.
— Florin, eu nu am făcut nicio promisiune în numele tău. Îți voi da o cantitate pe care o consider potrivită pentru tine. Dacă prietenul tău are nevoie de mai mult, va trebui să cumpere din altă parte.
— Nu pot să merg la el cu mâna goală!
— Atunci cumpără-i carne. Nu este responsabilitatea mea să acopăr promisiunile pe care le-ai făcut fără să mă întrebi.
Fiul meu s-a uitat spre sora lui.
— Daniela, spune-i și tu ceva. Chiar trebuie să mă pună într-o asemenea situație?
— Nu eu am stabilit cantitățile, Florin. Dar nici nu mi se pare normal să iei mai mult decât ceilalți doar pentru că ai venit să ceri.
— Văd că v-ați înțeles amândouă împotriva mea.
— Nu suntem împotriva ta, i-am răspuns. Îți spunem doar că nu poți să vii la sfârșit și să hotărăști singur cum împărțim ce am pregătit.
Am pregătit pentru Florin câteva pachete cu carne și câteva produse tradiționale. Era o cantitate pe care o consideram corectă, ținând cont că era copilul meu și că voiam să aibă și el provizii pentru familie.
Nu i-am dat însă cele două lăzi pe care le alesese și nici cantitatea promisă prietenului său.
Când a văzut pachetele, a rămas nemulțumit.
— Atât?
— Atât am hotărât să-ți dau anul acesta.
— Să știi că nu mă așteptam la așa ceva de la tine.
— Nici eu nu mă așteptam să vii numai după ce terminăm toată munca și să te comporți de parcă ți se cuvine tot ce găsești aici.
Florin a început să-și pună pachetele în portbagaj. A trântit ușa mașinii și a mai rămas câteva clipe lângă poartă.
— O să-i explic eu prietenului meu ce s-a întâmplat.
— Explică-i adevărul. Că ai promis carne înainte să știi cât poți să primești.
A plecat fără să-și ia rămas-bun.
După ce s-a închis poarta, Daniela s-a apropiat de mine.
— Mamă, sper că nu te-ai supărat prea tare.
— M-am supărat, fata mea. Nu pentru că a cerut carne, ci pentru că a considerat că trebuie să-i dau exact cât vrea el, fără să țină cont de ce am făcut eu.
Viorica a pus ultima tavă pe masă.
— Ai făcut bine că ai stabilit singură. Dacă îi dădeai tot ce cerea, la primăvară tot tu cumpărai din nou provizii.
Am zâmbit obosită.
— Asta am încercat să evit. Am muncit și am cheltuit bani ca să am ce pune în cămară. Nu am făcut toate pregătirile doar ca să rămân fără nimic.
În seara aceea am pus ultimele produse la păstrare. Am verificat lăzile din congelator și am așezat în cămară cârnații și celelalte preparate. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai trebuie să mă justific pentru fiecare lucru pe care îl păstram pentru mine.
A doua zi, Florin m-a sunat.
— Mamă, am rezolvat cu prietenul meu. Am cumpărat carne de la cineva din sat, dar am plătit mai mult decât mă așteptam.
— Îmi pare rău că te-a costat mai mult.
— Puteai să-mi dai tu cantitatea de care aveam nevoie. Era mult mai simplu.
— Puteam, dar nu am vrut să rămân fără provizii pentru că tu ai promis altcuiva ce nu era al tău.
— Să înțeleg că de acum o să-mi cântărești fiecare bucată de carne?
— Nu, Florin. Dar nici nu o să mai dau fără să mă gândesc cât îmi trebuie mie și cât pot să ofer.
Nu i-a plăcut răspunsul și a încheiat repede conversația.
În următoarele săptămâni, relația noastră a rămas puțin rece. Florin nu a mai venit la fel de des, iar când ne întâlneam, evita să vorbească despre Ignat. Eu nu am insistat. Nu voiam să transform o neînțelegere despre carne într-o ruptură definitivă între noi.
Dar nici nu am revenit asupra deciziei.
La Crăciun, i-am chemat pe amândoi copiii la masă. Am pregătit mâncare din proviziile mele și le-am pus fiecăruia câte un pachet pentru acasă. Florin a primit și el, fără să fie tratat diferit sau exclus.
Înainte să plece, s-a uitat la pachetul pe care i-l pregătisem.
— Ai pus și cârnați?
— Da. Sunt făcuți din carnea cumpărată de mine de Ignat.
A zâmbit puțin, dar nu a mai făcut alte comentarii.
Poate că nu a înțeles pe deplin de ce am procedat așa. Dar eu am înțeles că dragostea pentru copii nu înseamnă să le dai tot ce cer, indiferent cât te costă pe tine.
Un părinte poate să împartă, să ajute și să ofere fără să aștepte ceva în schimb. Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână fără provizii pentru iarnă doar pentru că unul dintre copii a făcut promisiuni în numele lui.
Florin a primit partea pe care am considerat-o potrivită. Daniela a primit pentru munca ei, Viorica a fost răsplătită pentru ajutor, iar eu am păstrat ce aveam nevoie pentru gospodăria mea.
Și, pentru prima dată, nimeni nu a mai hotărât în locul meu cât din munca și banii mei trebuia să ajungă în altă parte.