Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Facem proiectul așa cum ne-a cerut profesoara, i-am răspuns nepoatei. Dacă vrea să afle cum trăiau bunicii ei, nu trebuie să-i arătăm numai fotografiile în care eram îmbrăcați frumos și mergeam în excursii.
Cristina s-a întors spre mine.
— Mamă, te rog să nu o încurajezi să prezinte asemenea lucruri. Nu vreau să ajungă să creadă că familia noastră a fost definită de lipsuri.
— Nu asta îi spun. Îi explic că am avut și vremuri grele, și momente frumoase. Una nu o exclude pe cealaltă.
Nepoata mea s-a apropiat de cutia în care mama ei pusese carnețelul.
— Mami, dar eu vreau să scriu despre Moș Gerilă și despre serbarea bunicii. Profesoara ne-a spus că putem aduce și obiecte vechi, nu doar fotografii.
— Ai destule fotografii frumoase. Uite, putem să alegem din excursiile noastre de la munte și de la mare.
— Dar acelea sunt fotografii cu mine. Eu trebuie să fac proiectul despre copilăria bunicilor.
Am zâmbit și i-am făcut semn să vină lângă mine.
— Hai să căutăm împreună. Am și alte lucruri pe care ți le pot arăta.
Am deschis cutia și am scos fotografia de la serbarea din decembrie 1984. Am așezat-o pe masă, lângă carnețelul cu coperți albastre.
— În fotografia aceasta sunt eu, la aproape zece ani. Iar pachetul pe care îl țin în brațe era cadoul primit de la Moș Gerilă.
— Ce era în el?
— Câteva portocale, niște bomboane și o ciocolată. Nu primeam în fiecare zi asemenea lucruri. Tocmai de aceea ne bucuram atât de mult.
— Și ghetele?
Am privit fotografia și am zâmbit.
— Ghetele mi le cumpărase tata cu câteva zile înainte de serbare. A lucrat într-un schimb suplimentar ca să aibă bani pentru ele. Îmi amintesc că le-am probat de mai multe ori în casă, deși nu aveam unde să mă duc cu ele până la serbare.
Nepoata a început să râdă.
— Și le păstrai curate?
— Foarte curate! Mama mă certa dacă ieșeam cu ele pe vreme rea. Erau încălțămintea mea cea mai bună.
Cristina a oftat.
— Mamă, nu trebuie să-i povestești fiecare lipsă pe care ai avut-o. Nu vreau să transformăm proiectul într-o prezentare despre cât de greu ne-a fost.
— Atunci spune-mi tu ce ar trebui să scrie. Că în 1984 aveam toate lucrurile pe care le avem astăzi?
— Nu am spus asta. Dar nu văd de ce trebuie să scoatem în evidență sărăcia.
— Pentru că a existat, Cristina. Nu am inventat-o și nici nu am făcut ceva rușinos trăind în acele condiții.
Fiica mea a luat carnețelul și l-a răsfoit din nou.
— Uite, sunt numai cifre. Cantități de zahăr, ulei, făină… Ce poate să înțeleagă un copil din asta?
— Dacă îi explici, înțelege. Aici notam ce primeam pe cartelă și cât trebuia să păstrez pentru restul lunii. Nu puteam să folosim totul într-o singură săptămână.
— Și de ce să-i povestești așa ceva?
— Pentru că așa trăiam. Iar ea m-a întrebat.
Nepoata a luat carnețelul din mâna mamei sale și a început să răsfoiască paginile.
— Bunico, aici scrie cât ulei primeați?
— Da. Iar pe pagina următoare este o notiță despre zahăr. Mama mea ținea evidența foarte atent.
— Pot să copiez paginile acestea?
— Sigur. Dar ai grijă să nu pierzi originalul.
Am luat o foaie albă și am început să-i explic fiecare însemnare. I-am povestit despre cozile la alimente, despre zilele în care plecam dimineața devreme să cumpăr lapte și despre cum păstram mâncarea pe balcon când frigiderul nu mai funcționa.
Nu am exagerat nimic. I-am spus și despre lucrurile frumoase: cum ne adunam în familie de sărbători, cum împărțeam dulciurile între copii și cum tata venea uneori acasă cu câte o surpriză mică după o zi lungă de muncă.
— Deci tu nu te-ai bucurat numai de pachetul de la serbare, ci și de faptul că bunicul ți-a cumpărat ghetele, a spus nepoata.
— Exact. Pentru mine, toate făceau parte din aceeași amintire.
Cristina ne privea de lângă dulap.
— Și ce o să faci cu fotografiile? a întrebat ea. O să le duci pe toate la școală?
— Pe cele pe care le consider potrivite pentru proiect, i-am răspuns.
— Eu i-am promis profesoarei că vom aduce fotografii de la excursii și aniversări. Nu vreau să schimbăm acum totul.
Am privit-o surprinsă.
— Tu ai vorbit deja cu profesoara despre proiectul ei?
— Da. Mi-a spus că ar fi bine să pregătim câteva fotografii vechi. Dar i-am explicat că avem destule imagini frumoase.
— Cristina, profesoara nu ți-a cerut să alegi numai fotografiile care îți plac ție. Este proiectul fetei.
— Sunt mama ei și trebuie să mă asigur că nu se prezintă cu orice în fața clasei.
Nepoata a lăsat pixul jos.
— Mami, eu vreau să arăt și fotografia de la serbare. Nu înțeleg de ce nu am voie.
Cristina s-a apropiat de ea.
— Nu am spus că nu ai voie. Am spus doar că trebuie să alegem cu grijă.
— Dar bunica mi-a explicat deja povestea. Este mult mai interesantă decât fotografiile din excursii.
Am văzut că fiica mea nu mai știa ce să răspundă. Nu era obișnuită ca nepoata să insiste atunci când îi spunea să renunțe la ceva.
— Bine, a spus în cele din urmă. Mai discutăm despre asta acasă.
După ce au plecat, am rămas cu fotografia și carnețelul pe masă. Nu voiam să-i creez probleme nepoatei cu mama ei, dar nici nu voiam să renunț la singura ocazie în care copilul își arătase atât de mult interesul pentru trecutul familiei.
A doua zi, nepoata m-a sunat.
— Bunico, am vorbit cu profesoara. I-am spus că am găsit fotografia de la serbare și carnețelul cu alimentele primite pe cartelă. A zis că sunt exact genul de lucruri care ar putea face proiectul mai interesant.
— Și mama ta ce spune?
— Nu prea este de acord. Dar eu vreau să le prezint.
Am stat puțin pe gânduri.
— Atunci o să te ajut. Dar vreau să explicăm corect ce reprezintă fiecare lucru, nu doar să punem niște fotografii pe o planșă.
În zilele următoare am pregătit împreună materialele. Am ales fotografia de la serbarea din 1984, o imagine cu părinții mei în fața casei și câteva fotografii din perioada în care eram tânără mamă.
Am pus alături și carnețelul. Nu l-am desprins din copertă și nu am scris nimic peste însemnările vechi. Am făcut doar copii ale paginilor pe care nepoata voia să le folosească.
Am ajutat-o să redacteze câteva explicații. I-am povestit ce însemnau cartelele, de ce stăteam la coadă și cum se organizau cumpărăturile unei familii. I-am explicat și că nu toate familiile trăiau exact la fel, dar că lipsurile erau o realitate pentru foarte mulți oameni.
Într-o seară, Cristina a venit să vadă cum avansase proiectul.
— Ați terminat?
— Aproape, a răspuns fiica mea. Mai trebuie să punem câteva fotografii.
Cristina a răsfoit planșa și s-a oprit la fotografia de la serbare.
— Chiar ai pus-o pe aceasta?
— Da, mamă. Este cea mai importantă.
— Și ai scris că bunica primea portocale și ciocolată la serbare?
— Da. Și am explicat că erau lucruri rare pentru noi.
— Nu crezi că este prea trist?
Nepoata a ridicat privirea.
— Nu este trist. Bunica era bucuroasă. Uite ce zâmbește în fotografie!
Am privit imaginea. Avea dreptate. Eram mică, țineam pachetul în brațe și zâmbeam larg. Nu mă gândeam la lipsuri atunci. Mă bucuram de ce primisem.
— Cristina, am spus, nu vreau să ascundem nici lucrurile grele, nici bucuriile. Ambele au făcut parte din viața noastră.
Fiica mea nu a mai comentat. A răsfoit încă două pagini și apoi a pus planșa pe masă.
În ziua prezentării am mers cu nepoata la școală. Am stat în spatele clasei, lângă ceilalți părinți și bunici, în timp ce copiii își prezentau proiectele.
Când a venit rândul ei, a început prin a arăta fotografia din decembrie 1984.
— Aceasta este bunica mea când avea aproape zece ani. Este la serbarea școlară și ține în brațe pachetul primit de la Moș Gerilă.
Apoi a povestit despre portocale, bomboane și ghetele cumpărate de străbunicul meu după un schimb suplimentar de muncă.
A arătat carnețelul și a explicat ce însemnau cantitățile notate acolo. A vorbit despre cartele și despre felul în care bunica ei păstra mâncarea pe balcon când frigiderul se stricase.
Un coleg a întrebat-o dacă nu îi era rușine să prezinte lucruri atât de vechi.
Nepoata a răspuns fără să ezite:
— Nu. Bunica mea a trăit așa și nu cred că trebuie să-i fie rușine. Eu mă bucur că mi-a povestit, pentru că acum înțeleg mai bine cât de diferită era viața atunci.
Profesoara a apreciat proiectul și a spus că îi plăcuse faptul că nu prezentase doar fotografii, ci și obiecte și documente care explicau viața de zi cu zi a unei familii.
La final, a rugat-o să lase câteva copii ale paginilor din carnețel pentru un mic panou dedicat amintirilor bunicilor.
Nepoata a fost foarte bucuroasă.
După prezentare, Cristina m-a sunat.
— Mamă, am aflat că proiectul a fost apreciat.
— Da. Fata s-a descurcat foarte bine.
— Profesoara mi-a spus că a fost unul dintre cele mai interesante. A insistat să păstreze și copiile după carnețel.
— Mă bucur că i-au plăcut.
— Nu credeam că asemenea lucruri pot fi considerate importante.
— Sunt importante pentru că arată cum trăiau oamenii. Nu trebuie să fie lucruri spectaculoase ca să merite păstrate.
Cristina a tăcut câteva secunde.
— Mamă, eu nu am vrut să te jignesc. Doar că nu-mi place să ne amintim mereu de perioada aceea. Mi se pare că am muncit prea mult ca să-i ofer fetei o viață mai bună, iar acum ea ajunge să vorbească despre lipsurile de atunci.
— Tocmai pentru că i-ai oferit o viață mai bună, poate să înțeleagă cât de mult s-au schimbat lucrurile. Nu trebuie să ascundem ce a fost ca să apreciem ce avem acum.
— Poate ai dreptate într-o privință. Dar tot nu-mi place să vorbim atât de mult despre anii aceia.
— Nu trebuie să-ți placă, Cristina. Dar nici nu trebuie să-mi spui că amintirile mele sunt fără valoare.
Nu și-a cerut scuze atunci. Relația noastră a rămas o vreme tensionată, mai ales când venea vorba despre fotografiile vechi și despre lucrurile pe care le păstrasem.
Totuși, nu a mai încercat să-mi arunce carnețelul și nici nu a mai insistat să alegem doar fotografii din excursii și aniversări.
Într-o după-amiază, nepoata a venit din nou la mine și mi-a adus o copie a proiectului. Pe ultima pagină scrisese că este recunoscătoare pentru că bunica i-a povestit cum era viața înainte.
Am așezat copia lângă fotografia originală din 1984.
Nu mi-am dorit niciodată ca nepoata mea să ducă lipsurile prin care am trecut eu. Mi-am dorit doar să știe că lucrurile bune pe care le are astăzi nu au apărut din senin.
Fotografia aceea nu reprezintă pentru mine o perioadă de care trebuie să-mi fie rușine. Reprezintă o fetiță care a primit câteva portocale, o ciocolată și o pereche de ghete cumpărate prin munca tatălui ei.
Și, mai ales, reprezintă o familie care a încercat să-și păstreze bucuria chiar și atunci când nu avea prea multe.
Poate că fiica mea va înțelege cândva că trecutul nu devine mai frumos dacă îl ascundem și nici mai puțin dureros dacă îl cosmetizăm.
Dar nepoata mea a înțeles deja un lucru important: nu trebuie să-ți fie rușine de oamenii care au muncit și au trăit cu demnitate, indiferent cât de puține lucruri au avut.