Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tudor a întors ambalajul pe toate părțile, apoi l-a așezat pe masă, lângă testul de sarcină. Pe carton scria limpede că era un produs pentru farse, conceput să arate un rezultat pozitiv.
— Mamă, ai cumpărat un test fals?
Niculina și-a potrivit ochelarii cu ramă aurie și a privit ambalajul.
— Da, Tudor. Și ce-i cu asta? Era o glumă de Crăciun.
— Știai că testul arată pozitiv indiferent cine îl folosește?
— Normal că știam. De asta l-am cumpărat.
Tudor a rămas câteva clipe cu ambalajul în mână. Rudele, care până atunci încercaseră să înțeleagă ce se întâmplase, au început să vorbească între ele. Una dintre mătuși a întrebat-o pe Niculina de ce anunțase o sarcină care nu exista.
— Vai, dar parcă sunteți la înmormântare! a răspuns soacra mea. Am vrut să mai râdem puțin. Oricum, poate se prinde și la ei ceva anul viitor.
— Ajunge, mamă! a spus Tudor.
Vocea lui a fost atât de fermă, încât Niculina s-a oprit.
— Tu ți-ai bătut joc de cea mai mare durere a ei, pentru o glumă.
— Nu exagera! N-am făcut rău nimănui.
— Iuliana plânge în hol, iar tu încă susții că n-ai făcut nimic rău?
— Dacă nu știe să primească o glumă, nu e vina mea.
Tudor a luat testul și ambalajul de pe masă.
— Știai foarte bine prin ce trecem. Ți-am spus de atâtea ori să nu o mai întrebi despre copii. Și tu ai cumpărat intenționat un test fals, l-ai împachetat și ai așteptat să fim toți aici ca să-l scoți din cutie.
Niculina a ridicat din umeri.
— Poate așa vă mai mobilizați și voi. Eu vreau nepoți, Tudor. Nu pot să aștept la nesfârșit.
— Nu tu hotărăști când avem noi un copil.
Am auzit ultima replică din hol. Mă oprisem din plâns, dar încă nu mă simțeam în stare să intru în sufragerie. Tudor a venit după mine, ținând în mână ambalajul.
— Iuliana, am găsit dovada. Este un test fals, cumpărat special pentru farse.
M-am uitat la carton, apoi la el.
— Deci știa de la început.
— Da.
— Și totuși l-a pus în cutie, ca să-l deschid în fața tuturor.
Tudor a încuviințat.
— Îmi pare rău că nu am observat mai devreme ce pregătea. Nu am știut nimic despre cadou.
— Știu că n-ai știut. Dar vreau să plecăm.
— Plecăm acum.
Ne-am luat hainele. Când am trecut prin sufragerie, Niculina s-a ridicat de pe scaun.
— Unde vă duceți? Nici n-am terminat masa!
— Acasă, a răspuns Tudor.
— Pentru o glumă? Chiar vreți să-mi stricați Crăciunul?
M-am oprit lângă ușă.
— Niculina, eu nu ți-am cerut niciodată să înțelegi fiecare lucru prin care trec. Dar te-am rugat să nu mai vorbești despre sarcina mea în fața altora.
— Și ce-am făcut atât de grav?
— Ai pus într-o cutie exact vestea pe care o aștept de doi ani. M-ai lăsat să cred, pentru câteva clipe, că poate există ceva ce eu nu știu. Apoi ai râs când ți-am spus că nu sunt însărcinată.
Soacra mea a încercat să mă întrerupă, dar Tudor i-a cerut să mă lase să termin.
— Nu pot să mai stau la masă cu tine astăzi, am continuat. Și nu vreau să mai discut despre copii cu tine.
— Bine, plecați! a spus Niculina. Dar să nu veniți după aceea să spuneți că nu v-am primit cu drag.
Am ieșit fără să-i mai răspundem.
În mașină, Tudor a pornit motorul, dar a rămas câteva clipe pe loc. M-a întrebat dacă vreau să mergem direct acasă sau să ne plimbăm puțin.
— Acasă, i-am spus. Vreau doar să stăm liniștiți.
Pe drum n-am vorbit prea mult. Eram obosită și încă îmi răsunau în minte aplauzele rudelor, urmate de râsul Niculinei. Mă gândeam la toate diminețile în care făcusem câte un test adevărat și așteptasem rezultatul cu speranță. Pentru mine nu fusese niciodată un joc.
Când am ajuns, Tudor a pus ambalajul testului fals într-un sertar. Nu l-am întrebat de ce îl păstrează. Am intrat în dormitor, m-am schimbat și m-am întins pe pat.
După un timp, a venit lângă mine.
— Iuliana, trebuie să hotărâm ce facem cu mama.
— Eu știu ce nu mai vreau să fac. Nu mai vreau să merg la ea de sărbători și să aștept să văd ce umilință a pregătit.
— Nici eu nu vreau să se mai întâmple asta.
— Atunci trebuie să existe o consecință. Nu doar să ne supărăm câteva zile și apoi să ne prefacem că totul este bine.
Tudor a rămas pe gânduri.
— Anul viitor facem Crăciunul la noi. Fără mama.
M-am întors spre el.
— Ești sigur? Este mama ta.
— Tocmai pentru că este mama mea ar fi trebuit să știe cât ne doare subiectul acesta. I-am explicat de atâtea ori. Dacă nu poate să respecte asta, nu o mai invităm la masa noastră.
Nu i-am cerut să rupă orice legătură cu ea. Dar am fost de acord că nu mai putem petrece sărbătorile împreună cât timp Niculina considera suferința noastră un motiv de amuzament.
În zilele următoare, soacra mea l-a sunat de mai multe ori pe Tudor. La început s-a plâns că o făcuserăm de râs în fața rudelor. Apoi a spus că nu se așteptase să reacționez atât de urât.
— Dacă își cere scuze, poate discutăm, i-am spus lui Tudor.
El i-a transmis asta. Niculina a răspuns că nu are pentru ce să-și ceară iertare și că noi suntem prea sensibili.
Au trecut câteva săptămâni fără să o mai vizităm. Tudor a continuat să vorbească uneori cu ea la telefon, dar a închis discuția de fiecare dată când începea să întrebe despre sarcină.
Eu mi-am continuat consultațiile și investigațiile, fără să mai simt obligația de a da explicații familiei. Tudor a venit cu mine când am avut nevoie și am încercat să ne organizăm viața astfel încât dorința de a avea un copil să nu ne ocupe fiecare conversație.
Nu a fost ușor. Au existat luni în care speram din nou și luni în care aveam nevoie să nu vorbesc despre asta. Dar cel puțin acasă nu mai trebuia să mă apăr de întrebări sau de comparații cu alte femei.
Când s-a apropiat următorul Crăciun, Niculina l-a sunat pe Tudor și l-a întrebat la ce oră să vină la noi.
— Mamă, nu te-am invitat, i-a răspuns el.
— Cum adică nu m-ai invitat? Sunt mama ta!
— Știu. Dar ți-am spus anul trecut că nu mai petrecem Crăciunul împreună după ce ai făcut.
— Tot nu v-a trecut supărarea pentru prostia aia?
— Nu a fost o prostie nevinovată. Și nici acum nu recunoști că ai greșit.
Niculina a început să-i reproșeze că îl îndepărtez de familie. Tudor a ascultat-o câteva minute, apoi i-a spus că decizia ne aparține amândurora și că nu o va schimba.
În Ajun am pregătit masa împreună. Am făcut sarmale, am împodobit bradul și am pus muzică în timp ce aranjam farfuriile. Nu am organizat o reuniune mare și nu am simțit nevoia să explicăm nimănui de ce.
În anul acela încă nu aveam un copil. Nu știam dacă și când urma să ni se împlinească dorința. Dar hotărârea privind Niculina nu depindea de un rezultat pozitiv sau negativ al unui test.
La masa de Crăciun am stat doar eu și Tudor. Am mâncat liniștiți, am vorbit despre lucrurile pe care voiam să le facem în anul următor și nu ne-a întrebat nimeni când vom deveni părinți.
După cină, Tudor a strâns farfuriile, iar eu am rămas lângă brad. M-a întrebat dacă sunt bine.
— Da, i-am răspuns. Anul acesta chiar sunt bine.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase, ci pentru că nu mai trebuia să-mi fie teamă că cineva va transforma din nou dorința noastră de a avea un copil într-o glumă de Crăciun.