Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Călin, apoi la mama. Băiatul stătea lângă mine, cu obrajii umezi și mâinile strânse în față. Rodica rămăsese nemișcată, privind cei 320 de lei pe care îi pusesem lângă farfuria ei.
— Călin, am spus încet, faptul că ai vrut să-mi cumperi mie ceva nu schimbă ce ai făcut. Banii aceia erau ai bunicii.
— Știu, mami. Dar voiam să-ți fac o surpriză.
— O surpriză nu trebuie făcută luând ceva ce aparține altcuiva.
Mama și-a ridicat privirea spre el.
— Și ce cadou era atât de important încât să-mi spargi pușculița?
Călin a ezitat. Se vedea că îi era greu să vorbească despre lucrul pe care îl pregătise în secret.
— Un șal, a răspuns până la urmă. Unul pe care mama l-a văzut într-un magazin.
Mi-am amintit imediat. Cu vreo două săptămâni înainte, intraserăm împreună într-un magazin să cumpărăm câteva lucruri pentru Crăciun. Văzusem un șal moale, într-o nuanță frumoasă de vișiniu, și îl probasem în fața oglinzii.
Îmi plăcuse foarte mult, dar când văzusem prețul, îl pusesem înapoi. Aveam de plătit facturi, de cumpărat mâncare și de pregătit cadoul lui Călin. Un șal pentru mine putea să mai aștepte.
Nu-mi imaginasem că băiatul observase cât de mult îmi plăcuse.
— Pe acela l-ai cumpărat? l-am întrebat.
A încuviințat.
— Tu ai zis că e prea scump. Și după aceea ai cumpărat pentru mine mașinuța aia pe care mi-o doream. M-am gândit că trebuie să primești și tu ceva frumos.
Rodica a rămas cu ochii la nepotul ei.
— Și de ce n-ai venit să-mi ceri bani?
— Pentru că era cadoul mamei. Voiam să fie secret. Și am crezut că pot să pun banii înapoi până observi.
— Dar ai spart pușculița, Călin. Cum credeai că n-o să observ?
Băiatul și-a coborât capul.
— Nu m-am gândit.
M-am așezat lângă el și i-am cerut să mă privească.
— Ascultă-mă bine. Mă bucur că te-ai gândit la mine. Dar dacă ai nevoie de bani pentru un cadou, poți să strângi din ce primești sau să ceri ajutor. Nu ai voie să iei bani fără permisiune, nici măcar pentru cineva pe care îl iubești.
— Am înțeles, mami.
— Bunica și-a primit banii înapoi din salariul meu. Tu o să mă ajuți să reparăm sau să înlocuim pușculița și o să strângi din banii tăi de buzunar ca să acoperim treptat suma. Nu pentru că vreau să te pedepsesc, ci pentru că trebuie să înțelegi ce înseamnă să repari o greșeală.
Călin a încuviințat. Apoi s-a întors spre Rodica.
— Bunico, îmi pare rău. N-o să mai iau niciodată bani fără să întreb.
Mama l-a privit câteva clipe fără să răspundă. Nu mai părea furioasă, dar nici nu era pregătită să treacă imediat peste ce se întâmplase.
— Bine, Călin. Vreau să te ții de cuvânt.
Am încercat să reluăm masa. Călin a mâncat puțin, apoi m-a întrebat dacă poate merge în camera de alături. L-am lăsat, iar mama a rămas în fața farfuriei aproape neatinse.
— Mădălina, tu chiar nu ți-ai cumpărat șalul acela pentru că era prea scump?
— Da, mamă. Aveam alte cheltuieli.
— Și nu mi-ai spus nimic.
— Ce să-ți spun? Că mi-a plăcut un șal? Nu era ceva important.
Mama a luat una dintre bancnotele de pe masă și a netezit-o între degete.
— Călin a zis că nu ți-am cumpărat niciodată nimic.
Am ezitat înainte să răspund.
— Nu cred că a vrut să te rănească. Dar a observat că de Crăciun eu cumpăr pentru toată lumea și, de multe ori, pentru mine nu mai rămâne nimic.
Rodica s-a uitat spre brad. Sub el erau pachetele pe care le adusesem pentru ea și pentru Călin.
— Tu ai fost mereu pricepută să te descurci, a spus. De când ai început să muncești, n-ai prea cerut nimic.
— Pentru că știam că și tu ai cheltuielile tale.
— Dar eu nici nu te-am întrebat dacă ai nevoie de ceva.
N-am încercat să o contrazic. Era adevărat că mama mă ajuta mult cu Călin și îi eram recunoscătoare. Dar, de-a lungul anilor, ajunsese să considere firesc ca eu să am grijă de toate celelalte lucruri. Cumpăram cadouri, organizam mesele și mă asiguram că nimănui nu-i lipsește nimic.
Nu-mi amintesc când primisem ultima dată de la ea un cadou ales special pentru mine.
— Mamă, nu vreau să transformăm greșeala lui Călin într-o ceartă despre noi două, i-am spus. El a făcut ceva ce nu avea voie să facă. Asta trebuie să rămână limpede.
— Știu, fata mea. Dar ce a spus m-a pus pe gânduri.
Am strâns farfuriile și am pus mâncarea rămasă în bucătărie. Când m-am întors, mama nu mai era la masă. Am găsit-o în dormitor, lângă dulapul în spatele căruia descoperise pușculița spartă.
Ținea în mână bucățile de ceramică, învelite în prosopul vechi.
— Era de la tatăl tău, mi-a spus. Mi-a adus-o într-un an, de ziua mea. De asta m-am supărat atât de tare când am văzut-o spartă.
Nu știusem că pușculița avea o asemenea însemnătate pentru ea. O văzusem ani întregi pe poliță, dar nu o întrebasem niciodată de unde o avea.
— Îmi pare rău, mamă. O să încerc să găsesc pe cineva care să o repare.
— Nu știu dacă se mai poate. Dar aș vrea să păstrez bucățile.
Am ajutat-o să le așeze într-o cutie. Apoi ne-am întors în sufragerie, unde Călin se uita la desenele de pe televizor.
Înainte să plecăm, mama l-a chemat lângă ea.
— Călin, vreau să-ți spun ceva. Sunt supărată că mi-ai luat banii și că mi-ai spart pușculița. Dar nu vreau să crezi că nu te mai iubesc.
Băiatul s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— N-o să mai fac, bunico.
— Te cred. Dar să-mi arăți și prin fapte.
Acasă, Călin mi-a adus din dulap o pungă de hârtie. Înăuntru era șalul vișiniu, împachetat într-o hârtie cu brăduți. Îl cumpărase exact pe cel pe care îl probasem.
— Voiam să ți-l dau mâine dimineață, mi-a spus. Dar acum nu mai e surpriză.
L-am luat în brațe.
— Este un cadou frumos, Călin. Dar vreau să ții minte că nu trebuie să faci ceva greșit ca să-mi arăți că mă iubești.
— Știu, mami.
Am pus șalul deoparte până aveam să lămurim și ce facem cu banii cheltuiți pe el. Nu voiam ca băiatul să creadă că, pentru că îmi plăcuse cadoul, felul în care îl cumpărase devenea acceptabil.
În zilele următoare, am mers împreună la magazin. Am întrebat dacă putem returna șalul, dar trecuse termenul pentru retur. Am păstrat bonul și am stabilit cu Călin că va contribui treptat, din banii lui de buzunar, la acoperirea sumei. Nu i-am luat toți banii pe care îi primea, dar am vrut să înțeleagă că o faptă are urmări.
Rodica ne-a sunat după câteva zile și ne-a rugat să trecem pe la ea. Când am ajuns, avea pe masă o pușculiță nouă, din ceramică, aproape la fel de mare ca cea veche.
— Am cumpărat-o pentru Călin, mi-a spus.
Am privit-o surprinsă.
— Mamă, tocmai am discutat despre faptul că trebuie să strângă bani ca să repare ce a făcut.
— Știu. Dar ascultă-mă puțin.
A ridicat pușculița și i-a întins-o nepotului.
— Călin, asta este plină. Am pus în ea banii pe care îi aveam deoparte pentru un cadou de Crăciun. Nu ți-o dau pentru că ai luat banii mei. Fapta ta a fost greșită și trebuie să-ți respecți promisiunea de a-i pune la loc mamei tale. Dar vreau să înveți și cum este să primești ceva fără să trebuiască să iei pe ascuns.
Băiatul a privit pușculița, apoi pe mine.
— Pot s-o primesc?
— Poți, i-am spus. Dar banii aceștia sunt un cadou de la bunica. Nu schimbă ce am stabilit noi.
Rodica a încuviințat.
— Exact. Și vreau să-i păstrezi până când hotărăști ce faci cu ei. De data asta, dacă vrei să cumperi ceva, întrebi înainte.
Călin a promis și a așezat pușculița cu grijă pe masă.
După ce a plecat să se joace, mama m-a chemat în bucătărie. Pe scaun era o pungă mică, împachetată în hârtie simplă.
— Asta este pentru tine, Mădălina.
Înăuntru am găsit o pereche de mănuși călduroase, într-o culoare care îmi plăcea.
— Nu sunt cine știe ce, a spus mama. Dar le-am ales eu. M-am gândit că tot mergi dimineața devreme la serviciu și mereu te plângi că îți îngheață mâinile.
Am îmbrățișat-o. Nu pentru valoarea cadoului, ci pentru că își amintise un lucru mărunt despre mine și se gândise să-mi facă o bucurie.
În lunile următoare, Călin a pus deoparte câte puțin din banii lui de buzunar. Uneori mă întreba cât mai are de restituit, iar eu îi arătam socoteala pe care o țineam împreună. Nu i-am mai amintit zilnic de greșeală, dar nici nu am uitat înțelegerea.
Mama a păstrat bucățile pușculiței vechi într-o cutie, iar pe cea nouă Călin a pus-o pe raftul din camera lui. Din când în când o scutura ușor, ca să audă monedele dinăuntru, dar nu a mai luat bani fără să întrebe.
La următorul Crăciun, când am venit la Rodica, am găsit sub brad trei pachete. Unul pentru Călin, unul pentru mine și unul pentru ea, pe care îl cumpărasem împreună cu băiatul din economiile lui.
De data aceasta, înainte să desfacem darurile, Călin s-a dus la bunica și a întrebat-o dacă poate să-i dea cadoul.
Rodica a zâmbit și l-a poftit lângă ea. Eu i-am privit de la masă, cu șalul vișiniu pe umeri. Băiatul învățase să ceară voie, iar mama începuse să observe că și fiica ei avea nevoie, din când în când, să primească ceva.