Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În dimineața următoare, am scos caietul în care notasem toate încasările și contribuțiile părinților. L-am deschis la ultima pagină și am privit cifrele. Nu aveam de gând să ascund ce se întâmplase doar pentru că fiul meu era cel care luase banii.
Mi-a fost greu să mă hotărăsc. Îi cunoșteam pe oamenii din sat de ani întregi și știam că unii aveau să mă întrebe de ce nu avusesem grijă de plic. Alții puteau să creadă că banii fuseseră cheltuiți chiar de mine.
Dar nu puteam să mă duc la părinți și să le spun că nu mai avem fond pentru anul viitor fără să le explic motivul. Erau banii lor, ai copiilor și ai celor care contribuiseră cu încredere.
Am început să-i sun pe părinți și le-am cerut să ne întâlnim în seara aceea. Nu le-am spus la telefon toate amănuntele. Le-am explicat doar că se întâmplase ceva cu banii strânși în Ajun și că trebuia să discutăm împreună.
Au venit aproape toți. Unii au ajuns direct de la serviciu, alții și-au adus copiii, care au rămas în cealaltă cameră. Am pus caietul pe masă și am început să le explic cum strânseserăm banii, cât provenea din contribuțiile familiilor și cât primiserăm de la colindat.
Am citit sumele una câte una. Apoi am ajuns la ultima însemnare, cea făcută în seara de Ajun.
— Trebuie să vă spun ceva și vreau să auziți totul de la mine. După ce am numărat banii și i-am pus în plic, fiul meu, Cătălin, l-a luat fără acordul meu. Mi-a spus că are nevoie de bani pentru o rată și că îi va restitui după salariu.
S-a făcut liniște.
— I-ai dat tu banii? m-a întrebat unul dintre părinți.
— Nu. I-am spus că nu sunt ai mei și că nu are dreptul să-i ia. Dar a plecat cu plicul.
Nu am încercat să-mi găsesc scuze. Le-am povestit și că îi dădusem răgaz până la Bobotează, așa cum îi cerusem, dar că îmi spusese că nu mai are niciun ban și că trebuie să explic singură dispariția fondului.
O mamă a rămas cu privirea asupra caietului, apoi m-a întrebat:
— Și el știe că ai venit să ne spui?
— Știe că trebuie să dea banii înapoi. Nu știu dacă știe că am hotărât să vă spun adevărul.
Nu toată lumea a reacționat la fel. Unii erau supărați pe Cătălin, alții erau îngrijorați că activitatea copiilor avea să se oprească. O mamă mi-a spus că băiatul ei vorbea de câteva săptămâni despre anul următor și că își dorea foarte mult să continue.
— Eu nu vreau să renunțăm, a spus ea. Copiii s-au pregătit, au învățat colinde și au mers prin sat cu drag. Ar fi păcat să se termine totul din cauza banilor.
Am simțit că mi se ia o greutate de pe umeri, dar problema nu era rezolvată. Le-am spus limpede că nu le puteam promite când aveam să recuperez suma și că nu voiam să le cer să acopere din nou banii luați de fiul meu.
Atunci, părinții au propus să organizăm o colectă separată, numai pentru costume și instrumente. Fiecare familie urma să contribuie atât cât putea, fără să existe o sumă obligatorie. Și câțiva oameni care ne ajutaseră în anii trecuți au spus că vor participa.
Am fost de acord, dar am stabilit un lucru: de data aceasta, toate contribuțiile urmau să fie trecute într-un registru, iar banii să fie păstrați într-un loc la care să aibă acces două persoane desemnate de părinți. Nu mai voiam ca întreaga răspundere să stea pe umerii mei.
Înainte să plece, unul dintre tați mi-a spus:
— Valeria, să nu te mai gândești că trebuie să ascunzi ce a făcut fiul tău. Noi am avut încredere în tine și tocmai de aceea era important să știm adevărul.
În zilele următoare, am vorbit cu Cătălin și i-am spus că părinții știau ce se întâmplase. S-a supărat când a aflat.
— Chiar nu puteai să rezolvi între noi? m-a întrebat.
— Am încercat. Ți-am cerut banii înapoi și mi-ai spus că nu-i mai ai. Nu puteam să le cer oamenilor să creadă că fondul a dispărut fără explicație.
— Acum o să mă privească toți ca pe un hoț.
— Tu ai luat banii, Cătălin. Eu nu le-am spus nimic în plus față de ce s-a întâmplat.
Mi-a cerut să nu mai discutăm despre subiect, dar i-am spus că nu puteam închide lucrurile doar printr-o promisiune. Trebuia să stabilim cum avea să restituie suma.
Ne-am așezat la masă și am făcut un plan de rambursare. Urma să-mi dea o sumă fixă în fiecare lună, până când avea să achite întreaga datorie. I-am cerut să respecte datele stabilite și să nu mai amâne plățile. A acceptat, deși se vedea că nu-i convenea.
Nu i-am cerut să vină în fața părinților și nici nu am vrut să-l umilesc. Dar am stabilit că nu se va mai ocupa de banii grupului și că orice contribuție sau cheltuială va fi verificată de persoanele desemnate de părinți.
În săptămânile următoare, colecta a început să dea rezultate. Unii au contribuit cu bani, alții au găsit instrumente care puteau fi reparate, iar câteva familii au oferit materiale pentru costume. Nu s-a strâns totul dintr-o dată, dar am reușit să cumpărăm cele necesare pentru ca grupul să poată continua.
La următoarele repetiții, copiii au venit din nou cu entuziasm. Când i-am văzut așezați în jurul mesei, învățând colinde și încercând instrumentele, am simțit că munca noastră nu fusese în zadar.
Cătălin a început să-mi dea banii înapoi în ratele stabilite. Nu a fost o restituire rapidă, dar plățile au continuat până când suma a fost acoperită integral. Eu nu am mai acceptat să-i las banii grupului în grijă și nici părinții nu au mai fost de acord să se ocupe el de administrarea lor.
Cu fiul meu am rămas în legătură, dar ceva se schimbase între noi. Nu mai puteam să-i dau aceeași încredere pe care i-o acordasem înainte. Mă durea că tocmai el mă pusese în situația de a da explicații în fața oamenilor cu care lucrasem atâția ani.
În Ajunul următor, când copiii s-au adunat din nou înainte să plece la colindat, am verificat împreună cu părinții costumele și instrumentele. Totul era pregătit, iar banii pentru activitatea grupului erau ținuți separat și evidențiați cu grijă.
Am privit copiii cum își potriveau căciulile și își pregăteau clopoțeii. M-am bucurat că tradiția mergea mai departe, chiar dacă anul acela fusese aproape să se oprească.
Pe masă aveam un registru nou și un plic pregătit pentru cheltuielile viitoare. De data aceasta, nu mai era nevoie să-mi fac griji că cineva putea lua banii fără știrea celorlalți.
Îmi iubeam fiul și nu încetasem să-mi doresc să-i fie bine. Dar învățasem că dragostea pentru propriul copil nu înseamnă să ascunzi în fața altora ceea ce a făcut și nici să plătești la nesfârșit pentru alegerile lui.