„Pachetul acesta trebuia să ajungă la mine!” — I-am spus soțului meu când a încercat să-mi ia scrisorile tatălui meu.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Lavinia, nu mai poți schimba trecutul. Ce rost are să te răscolești acum pentru niște lucruri care s-au întâmplat cu ani în urmă? a spus Doru.

Am ținut scrisoarea în mână și l-am privit.

— Nu te-am întrebat dacă pot schimba trecutul. Te-am întrebat de ce nu mi-ai spus niciodată că tata încercase să mă contacteze.

— Pentru că nu voiam să reîncepi toate certurile. Știi foarte bine cum era tatăl tău. Nu accepta că te-ai căsătorit cu mine și avea mereu ceva de comentat despre familia noastră.

— Asta nu îți dădea dreptul să-mi ascunzi scrisorile.

Doru și-a luat cana de cafea, dar nu a băut. A rămas în picioare lângă masă, privind spre plicurile pe care le țineam lângă mine.

— Am crezut că este mai bine așa. Tu sufereai de fiecare dată când vorbeai cu el. Eu încercam să te feresc de alte supărări.

— Să mă ferești? Tata era tatăl meu, Doru. Puteam să decid singură dacă voiam să-i răspund sau nu.

Am deschis din nou prima scrisoare. Tatăl meu îmi povestea că se apropia Crăciunul și că se gândea la anii în care pregăteam împreună sărbătorile. Îmi spunea că ar fi vrut să mă vadă, chiar dacă nu știa dacă eu mai doream să-l întâlnesc.

Într-un alt pasaj scria că mă așteptase în Ajun, pregătise câteva lucruri care îmi plăceau și sperase că poate aveam să apar pe la el. Nu venisem. Nici măcar nu știusem că mă așteptase.

Am simțit că mi se strânge gâtul.

— El credea că nu vreau să-l mai văd, am spus încet.

Doru nu a răspuns.

Am desfăcut al doilea plic. Scrisoarea era mai scurtă. Tata mă întreba dacă sunt bine și dacă în familia noastră totul era în regulă. Spunea că nu voia să se amestece în căsnicia mea și că nu îmi cerea să aleg între el și soțul meu. Își dorea doar să știe că sunt sănătoasă și că, într-o zi, aveam să putem sta din nou de vorbă.

Am ridicat privirea.

— Ai citit scrisorile înaintea mea?

Doru a ezitat.

— Da.

— Pe toate?

— Le-am văzut. Nu voiam să ajungă la tine.

Răspunsul lui m-a durut mai mult decât orice explicație ar fi putut inventa.

— De câte ori ai făcut asta?

— Nu vreau să ne certăm acum.

— Eu vreau să știu. Câte scrisori mi-a trimis tata și câte dintre ele ai ascuns?

Doru și-a lăsat cana pe masă.

— Au fost mai multe încercări. Primele scrisori le-am luat din cutia poștală. După aceea, când am văzut că mai trimitea, am continuat să le opresc. Nu voiam să văd cum te întorci iar la problemele de atunci.

Am simțit că podeaua îmi fuge de sub picioare. Nu fusese o întâmplare și nici o singură decizie luată într-un moment de supărare. Soțul meu alesese de fiecare dată să-mi ascundă corespondența și să hotărască în locul meu dacă aveam sau nu voie să vorbesc cu tatăl meu.

— Și când a murit?

Doru a coborât privirea.

— Am aflat că era foarte bolnav, dar nu am vrut să redeschid subiectul.

— Tata era bolnav și tu știai?

— Nu știam cât mai avea de trăit.

Am luat al treilea plic. Pe el era trecută o dată cu câteva săptămâni înainte de moartea tatălui meu. Am desfăcut scrisoarea cu grijă, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu rup ultimele cuvinte pe care mi le lăsase.

De data aceasta, tata scria că nu mai avea putere să se deplaseze prea mult și că îi era dor de mine. Îmi spunea că nu voia să moară supărat și că, dacă aveam să găsesc vreodată puterea să-l iert pentru ce se întâmplase între noi, ușa casei lui rămânea deschisă.

La final scrisese că nu îmi cerea nimic. Voia doar să știe că primisem scrisoarea.

Am lăsat foaia pe masă și am început să plâng. Nu mai puteam să-mi stăpânesc lacrimile. Tata murise crezând că fiica lui nu voia să-i răspundă, iar eu trăisem cu impresia că el mă respinsese definitiv.

— De ce, Doru? am întrebat. De ce ai făcut asta?

— Pentru că tatăl tău nu ne-a respectat niciodată. Mereu încerca să te întoarcă împotriva mea. Eu am vrut să-mi protejez familia.

— Familia ta eram și eu. Cum ai putut să hotărăști că nu am voie să primesc scrisorile tatălui meu?

— Am crezut că fac ceea ce trebuie.

— Ai crezut că trebuie să alegi în locul meu. Ai luat o decizie care nu îți aparținea și ai repetat-o ani întregi.

Doru a încercat să se apropie, dar am făcut un pas înapoi.

— Te rog, Lavinia. Nu vreau să ne distrugem căsnicia pentru ceva ce nu mai poate fi reparat.

— Nu vreau să pierd tot ce am construit împreună, Lavinia. Știu că am greșit.

Am luat telefonul și am sunat-o pe mătușa mea. Aveam nevoie să aflu de unde ajunseseră scrisorile în colet și dacă mai existau și alte dovezi.

Mi-a răspuns după câteva secunde. Când i-am spus că citisem scrisorile, a început să plângă.

— Lavinia, draga mea, eu am aflat totul abia după ce a murit tatăl tău. Am găsit în lucrurile lui copii ale scrisorilor și dovezile expedierilor. M-a întrebat de mai multe ori dacă te-ai supărat atât de tare încât nu mai vrei să-i răspunzi. Eu am crezut că ai primit totul și că nu ai vrut să-i scrii.

Am ascultat-o fără să o întrerup.

— Când am vorbit cu tine și mi-ai spus că nu primiseși nimic, am înțeles că se întâmplase ceva. Am păstrat tot ce am găsit și ți-am trimis scrisorile. Nu voiam să rămâi toată viața cu impresia că tatăl tău nu te-a mai căutat.

Am întrebat-o dacă mai avea dovezile expedierilor.

— Da. Am păstrat documentele poștale și datele la care au fost trimise. Le am pe toate. Dacă vrei, ți le trimit și pe acelea.

— Te rog să mi le trimiți. Vreau să le păstrez.

După ce am închis, am rămas câteva minute lângă masă. Cele trei scrisori erau în fața mea, iar lângă ele se aflau fotografiile și lucrurile din copilărie. Pentru prima dată după mulți ani, aveam o explicație pentru tăcerea tatălui meu.

În zilele următoare, mătușa mi-a trimis și copiile dovezilor expedierilor. Datele confirmau că tatăl meu încercase să mă contacteze de mai multe ori, inclusiv în ultimele săptămâni dinaintea morții. Le-am pus într-un dosar, împreună cu scrisorile, și am păstrat totul într-un sertar în care nu mai avea nimeni motiv să umble.

Cu Doru nu am mai putut să mă comport ca înainte. Nu era vorba doar despre ce făcuse cu scrisorile, ci despre faptul că îmi ascunsese deliberat o parte importantă din viață și mă lăsase să cred ani întregi că tatăl meu mă abandonase.

I-am spus că am nevoie de timp și că nu mai puteam locui împreună ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Vreau să pleci pentru o vreme. Am nevoie să mă gândesc dacă mai pot avea încredere în tine.

Doru a încercat să mă convingă că o să-mi treacă supărarea și că nu ar trebui să luăm hotărâri pripite. Dar eu nu i-am cerut să plece pentru totdeauna. I-am cerut doar să-mi respecte nevoia de a rămâne singură până când aveam să pot înțelege ce mai însemna încrederea dintre noi.

Și-a strâns câteva lucruri și a plecat temporar. Nu am știut atunci dacă avea să se întoarcă sau dacă mai puteam continua căsnicia. Nu eram pregătită să iau o asemenea hotărâre.

În schimb, am pus cele trei scrisori într-o cutie de lemn, alături de fotografia în care eram copil și stăteam lângă tata. Le-am păstrat pe toate, inclusiv dovezile expedierilor trimise de mătușa mea.

Am pierdut anii în care aș fi putut să-i răspund tatălui meu, să-l vizitez și să-i spun că, dincolo de cearta noastră, îmi era dor de el. Nimeni nu-mi mai putea înapoia acele zile.

Dar nu aveam să mai trăiesc cu minciuna că tatăl meu încetase să mă iubească. El mă căutase până aproape de sfârșitul vieții. Iar adevărul acesta, chiar dacă venise prea târziu, îmi aparținea în sfârșit.