Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ramona s-a uitat la mine, apoi la punga cu papuci pe care o lăsasem lângă bancă. Părea convinsă că, dacă mai insistă puțin, o să mă încalț cu ei și o să plec. Dar eu știam cât de alunecoase erau treptele blocului și cât de greu îmi era să merg atunci când încălțămintea mă strângea.
Ovidiu și-a încheiat geaca și a deschis ușa apartamentului.
— Mă duc până la ghenă, mamă. Poate mai găsesc ghetele.
— Uită-te, te rog, înainte să umble cineva la sacii de gunoi, i-am spus.
— Ovidiu, chiar nu ai altceva de făcut? a întrebat Ramona. Îți dau eu bani să-i cumperi mamei tale o pereche nouă.
— Nu despre bani este vorba, i-a răspuns el. Mama a venit încălțată cu ghetele ei și trebuie să plece tot cu ele, dacă le mai putem recupera.
A ieșit și a închis ușa. Am rămas pe bancă, în timp ce Ramona se plimba nemulțumită prin hol.
— Nu înțeleg de ce țineți atât de mult la niște ghete vechi, a spus. Dacă le-aș fi păstrat eu douăzeci de ani, mi-ar fi fost rușine să ies cu ele pe stradă.
— Tu poți să porți ce îți place, Ramona. Eu nu ți-am spus niciodată cum să te îmbraci.
— Dar când veniți la noi, trebuie să respectați și felul în care ne ținem casa.
— Am respectat. M-am descălțat la ușă și am pus ghetele pe covoraș, exact cum mi-ai cerut. Nu le-am lăsat în mijlocul holului.
— Se vedeau imediat cum intra cineva.
— Atunci puteai să-mi spui să le pun într-un dulap. Nu să le arunci.
Ramona nu mi-a răspuns. S-a dus în bucătărie, iar eu am rămas să aștept.
După aproape zece minute, am auzit cheia răsucindu-se în broască. Ovidiu a intrat ținând un sac mare, negru, legat la gură.
— Mamă, cred că le-am găsit.
M-am ridicat imediat.
— Unde erau?
— În camera ghenei, lângă tomberoane. Era un sac cu lucruri pregătite pentru aruncat, dar încă nu fusese pus în tomberon.
Ramona a apărut în pragul bucătăriei și s-a oprit când a văzut sacul.
— De ce l-ai adus în casă?
— Pentru că vreau să verific dacă sunt ghetele mamei.
Ovidiu a așezat sacul pe gresie, lângă ușă, și l-a desfăcut. Deasupra erau câteva ambalaje și lucruri vechi. Sub ele am zărit pielea neagră a uneia dintre ghetele mele.
— Acestea sunt, am spus.
Fiul meu le-a scos pe amândouă și le-a pus pe covoraș. Erau puțin prăfuite, dar nu păreau deteriorate. Le-am luat pe rând, le-am verificat tălpile și am șters cu un șervețel urmele de praf.
— Sunt bune, mamă? m-a întrebat Ovidiu.
— Da. Sunt ale mele și nu au pățit nimic.
Ramona stătea cu brațele încrucișate.
— Eu le-am pus acolo ca să le aruncăm odată cu celelalte lucruri. Nu înțeleg de ce trebuia să le aduci înapoi.
Ovidiu s-a întors spre ea.
— Pentru că nu erau ale tale, Ramona. Nu aveai dreptul să hotărăști ce faci cu ele.
— Erau în holul nostru!
— Și mama era în vizită la noi. Dacă te deranjau, puteai să-i spui. Nu era nevoie să le iei fără să știe.
— Acum mă cerți pentru niște ghete?
— Te cert pentru că ai aruncat lucrul altcuiva și ai vrut să o trimiți pe mama prin zăpadă în papuci de casă.
Ramona a deschis gura să răspundă, dar Ovidiu a continuat:
— Și vreau să fie clar că nu mai decizi singură ce se aruncă din lucrurile musafirilor noștri. Dacă ceva te deranjează, discutăm. Nu luăm obiectele oamenilor fără să-i întrebăm.
Mi-am tras ghetele în picioare. Pielea era rece, dar încălțămintea îmi venea la fel de bine ca înainte. Am legat șireturile, m-am ridicat și am făcut câțiva pași prin hol.
— Sunt în regulă, i-am spus fiului meu. Îți mulțumesc că te-ai dus după ele.
— Te duc eu acasă, mamă. Ninge destul de tare.
De data aceasta am acceptat. După tot ce se întâmplase, nu mai aveam chef să aștept autobuzul în frig.
Înainte să plecăm, Ramona s-a apropiat de ușă.
— Sper că nu o să povestiți tuturor că v-am aruncat ghetele.
M-am uitat la ea.
— Nu am de gând să umblu prin vecini și să vorbesc despre tine. Dar nici nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
— A fost doar o pereche de ghete!
— Pentru tine, poate. Pentru mine a fost încălțămintea cu care puteam să merg fără durere. Și, mai ales, era un lucru al meu, pe care nu aveai dreptul să-l arunci.
Ramona a întors capul și s-a dus în sufragerie.
Am coborât cu Ovidiu. Pe treptele din fața blocului se adunase zăpadă, iar pe alocuri se formase un strat subțire de gheață. M-am sprijinit de brațul lui până am ajuns la mașină.
— Vezi de ce nu puteam pleca în papucii aceia? l-am întrebat.
— Văd, mamă. Îmi pare rău că nu am intervenit mai repede.
— Tu nu ai știut ce făcuse.
— Nu am știut, dar am încercat să închei discuția oferindu-ți bani. Trebuia să înțeleg că voiai să-ți recuperezi lucrul, nu să primești altceva în schimb.
Pe drum, Ovidiu m-a întrebat dacă mai vin la ei de Crăciun, așa cum stabiliserăm.
— Nu știu, i-am răspuns. Deocamdată prefer să stau acasă.
— Dar nu trebuie să renunți la vizite din cauza unei certe.
— Nu este doar o ceartă, Ovidiu. Soția ta m-a umilit pentru că port încălțăminte veche. Mi-a spus că lucrurile mele miros a sărăcie și a hotărât să le arunce. Nu pot să mă duc din nou acolo și să mă întreb ce altceva o să o deranjeze la mine.
Fiul meu a rămas tăcut până am ajuns în fața casei.
M-a ajutat să cobor, apoi mi-a dus sacoșa până la ușă. Înainte să plece, m-a îmbrățișat.
— O să vorbesc cu Ramona, mamă.
— Vorbește cu ea. Dar nu vreau să vă certați din cauza mea. Vreau doar să înțeleagă că nu poate să-mi umble prin lucruri.
În zilele următoare, Ovidiu m-a sunat de câteva ori. Mi-a spus că discutase cu soția lui, dar că Ramona continua să susțină că exagerasem.
— Zice că voia doar să facă ordine și că nu s-a gândit că o să te superi atât de tare.
— Dar i-am explicat de ce port ghetele acelea. Și tot a insistat să plec în papuci.
— Știu, mamă.
— Ovidiu, eu nu vreau să vă stric liniștea. Dar nici nu mă mai duc în vizită până când Ramona nu recunoaște că a greșit și acceptă să mă primească așa cum sunt.
— Am înțeles.
De Crăciun am rămas acasă. Ovidiu a venit să mă vadă și am petrecut câteva ore împreună. Mi-a adus câteva lucruri pentru sărbători, iar eu i-am pregătit prăjitura lui preferată.
Ramona nu a venit. Nu m-a sunat nici atunci, iar eu nu am încercat să o caut. Nu voiam să transform sărbătorile într-o nouă ceartă.
După Anul Nou, într-o după-amiază, Ovidiu m-a întrebat dacă poate veni cu Ramona să discutăm. Am acceptat.
Au sosit pe la patru. Ramona era mai rezervată decât de obicei. S-a așezat la masa din bucătărie și, după câteva minute de conversație despre vreme și sărbători, a adus singură vorba despre ghete.
— Mamă Paraschiva, vreau să vă spun că îmi pare rău pentru ce am făcut.
Am lăsat ceașca pe masă și am ascultat-o.
— Nu trebuia să vă iau ghetele fără să vă întreb. Și nici să vorbesc despre ele în felul acela. M-am purtat urât cu dumneavoastră.
— M-a durut mai ales că ai spus că miros a sărăcie, i-am răspuns. Eu am muncit toată viața pentru lucrurile mele. Nu am avut mereu bani de haine noi, dar nici nu mi-a fost rușine cu ce am purtat.
— Știu. M-am gândit la ce mi-a spus Ovidiu. Mie îmi place să schimb lucrurile și să am totul nou, dar asta nu înseamnă că trebuie să facă toți la fel.
— Nu trebuie să-ți placă ghetele mele, Ramona. Trebuie doar să respecți că sunt ale mele.
— Aveți dreptate. Dacă mai veniți la noi, nu o să vă mai mut lucrurile și nu o să vi le mai arunc.
Am privit-o câteva clipe. Nu părea să spună toate acestea doar ca să încheie discuția. Ovidiu stătea lângă ea și o lăsa să vorbească singură.
— Bine, Ramona. Îți accept scuzele. Dar vreau să știi că, dacă se mai întâmplă ceva asemănător, nu o să mai vin în vizită.
— Am înțeles.
În februarie, m-au invitat din nou la masă. Am acceptat și am mers cu aceeași pereche de ghete negre. Când am intrat în hol, Ramona mi-a arătat covorașul de lângă ușă.
— Le puteți lăsa aici, dacă doriți. Nu mă deranjează.
M-am descălțat și le-am așezat una lângă alta. Am intrat apoi în sufragerie, unde Ovidiu pregătise masa.
Am petrecut o după-amiază liniștită, fără observații despre hainele mele sau despre lucrurile pe care le foloseam. La plecare, ghetele erau exact unde le lăsasem.
Le-am încălțat, mi-am luat paltonul și am pornit spre casă. Erau tot vechi, tot negre și la fel de comode. Iar Ramona înțelesese, în sfârșit, că nu ea hotărăște ce lucruri am voie să păstrez.