“Cardul tatei îl folosesc eu, că el nu mai conduce!” — mi-a spus fratele meu când am descoperit că luase legitimația de parcare a tatălui nostru și o folosise pentru propria mașină. Veniserăm împreună la târgul de Crăciun, iar tata abia putea să meargă fără baston.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întins mâna spre legitimația de pe bord, dar Sandu a ajuns primul la ea și a ridicat-o.

— Ți-am spus că ți-o dau după ce termin cumpărăturile. Nu mai ai răbdare?

— Nu. Legitimația este a tatei și trebuie să rămână la el. Nu ai niciun motiv să o păstrezi.

— Aurora, am venit la târg să ne plimbăm, nu să ne certăm. Am de cumpărat câteva lucruri și după aceea v-o dau.

Tata stătea lângă mine, sprijinit în baston. Îl vedeam că era obosit și că nu-și dorea o ceartă între copiii lui, dar nici nu putea să ignore ce se întâmpla.

— Sandule, dă-mi legitimația, i-a spus el. Nu ți-am dat-o ca să o folosești pentru tine.

Fratele meu a oftat și a băgat documentul în buzunarul gecii.

— Tată, nu înțeleg de ce te superi. Nu am făcut nimic cu ea. Am parcat aproape de intrare, atât.

— Dar eu am nevoie de ea când mă duce Aurora la doctor, a răspuns tata. Dacă nu o avem, unde parchează când mă însoțește?

— O să ți-o dau când ai nevoie.

— Și cum facem? Te sunăm de fiecare dată să vedem dacă ai terminat treaba și poți să ne-o aduci?

Sandu s-a uitat la mine.

— Tu chiar vrei să faci o problemă din orice?

— Nu eu am luat documentul fără să cer voie. Și nici nu l-am folosit pentru mine.

— Am și eu treabă, am și eu copii, am și eu drumuri. De ce trebuie să mă complic cu parcarea de fiecare dată?

— Pentru că nu este legitimația ta.

Tata a făcut câțiva pași spre mașina fratelui meu, sprijinindu-se cu grijă în baston.

— Sandule, vreau să-mi spui ceva. De câte ori ai folosit legitimația asta?

Fratele meu a privit în altă parte.

— Nu știu exact. De câteva ori.

— Unde?

— La magazine, prin oraș. Când nu găseam loc de parcare.

— Și eu unde eram atunci?

— Acasă, tată. Dar nu văd ce legătură are.

— Are. Legitimația este pentru mine, nu pentru tine. Eu am probleme cu mersul. Tu nu ai.

Sandu a încercat să zâmbească, dar tata nu a mai continuat pe tonul împăciuitor pe care îl folosea de obicei cu el.

— Mi-ai spus că păstrezi documentul în siguranță, ca să nu-l pierdem. Eu am crezut că îl ții pentru zilele în care mă duceți la consultații. Nu ți-am spus niciodată să-l folosești la cumpărăturile tale.

Am privit spre fratele meu.

— Asta înseamnă că nu l-ai luat doar pentru târg. L-ai folosit și în alte zile, fără ca tata să știe?

— Nu trebuie să vă dau vouă raportul pentru fiecare parcare!

— Nu-ți cerem un raport. Te întrebăm de ce ai folosit un document acordat unei persoane care are probleme de mobilitate, în timp ce titularul nu era nici măcar în mașină.

Sandu și-a trecut mâna prin părul rar și s-a sprijinit de portiera mașinii.

— Pentru că este mult mai simplu așa. Vă spun sincer, nu m-am gândit că fac ceva atât de grav. Văd locurile acelea libere și, dacă am legitimația, o folosesc.

— Dar locurile acelea nu sunt libere pentru că nu le vrea nimeni, i-am spus. Sunt păstrate pentru oamenii care chiar au nevoie de ele.

— Bine, acum am înțeles. Gata, nu o mai folosesc.

Tata a întins mâna.

— Atunci dă-mi-o înapoi.

Sandu a scos legitimația din buzunar și i-a întins-o. Tata a luat-o, a privit-o câteva clipe și mi-a dat-o mie.

— Aurora, păstreaz-o tu împreună cu actele mele. Când plecăm undeva, să o avem la noi.

— Bine, tată.

Am pus documentul în portdocumente, la locul lui, lângă celelalte acte.

Sandu a rămas lângă mașină.

— Acum putem să mergem la târg sau mai avem ceva de discutat?

— Putem să mergem, i-am răspuns. Dar vreau să înțelegi că nu o să mai primești legitimația să o păstrezi.

— Am spus că nu o mai folosesc. Ce mai vrei?

— Să nu o mai iei fără acordul tatei și să nu o mai folosești pentru parcările tale.

Fratele meu a dat din cap, fără să pară prea încântat. Apoi ne-a întrebat dacă mai vrem să intrăm la târg împreună.

Tata s-a uitat spre mine. Își dorea în continuare să vadă decorațiunile și să cumpere cadourile pentru nepoți.

— Hai să mergem, mi-a spus. Am venit până aici și nu vreau să mă întorc acasă fără să văd nimic.

Am parcat mașina într-un loc obișnuit, ceva mai departe de intrare. Sandu și-a mutat și el mașina, apoi ne-am îndreptat spre târg.

Am mers încet, în ritmul tatei. La fiecare câțiva metri se oprea să privească vitrinele căsuțelor din lemn, instalațiile luminoase și ornamentele așezate pe mese. S-a oprit mai ales la un stand cu globuri pictate manual și a ales câteva pentru nepoți.

Sandu mergea înaintea noastră, uneori oprindu-se să se uite la câte un produs. Nu am mai discutat despre legitimație în seara aceea.

Când am ajuns acasă cu tata, am pus documentul într-un dosar separat, împreună cu actele pe care le luam de obicei la consultații. I-am spus că îl voi păstra eu, cu acordul lui, ca să nu mai fie nevoie să-l caute de fiecare dată când plecăm.

— Așa este mai bine, mi-a spus. Eu uneori uit unde pun lucrurile. Important este să-l avem când am nevoie.

În zilele următoare, Sandu m-a sunat și mi-a spus că nu mai are rost să ne supărăm pentru o greșeală atât de mică.

— Nu mai folosesc legitimația, Aurora. Am înțeles. Putem să încheiem subiectul?

— Putem să nu ne mai certăm, dar nu vreau să trecem peste ce s-a întâmplat fără să înțelegi de ce a fost greșit.

— Ți-am spus că am înțeles.

— Atunci să rămână așa. Legitimația stă la tata și o luăm numai când îl însoțim.

În următoarea săptămână, când a trebuit să-l duc la o consultație, am luat portdocumentele și am verificat dacă aveam toate actele. Legitimația era acolo, exact unde o pusesem.

Tata a ajuns la cabinet fără să fie nevoit să meargă mult prin frig. După consultație, am oprit la o farmacie și apoi l-am dus acasă.

Sandu a mai venit pe la el și, într-o zi, l-a întrebat dacă nu îi poate împrumuta din nou legitimația, fiindcă avea de făcut câteva cumpărături.

— Nu, i-a răspuns tata. Dacă ai nevoie de un loc de parcare, îți cauți unul pentru mașina ta. Legitimația aceasta este pentru deplasările mele.

Sandu nu a mai insistat.

Nu am întrerupt legătura cu fratele meu și nici nu i-am cerut tatei să se certe cu el. Dar am stabilit că legitimația nu mai pleacă din portdocumentele păstrate pentru deplasările tatălui nostru. Sandu nu a mai avut acces la ea și a trebuit să-și rezolve singur problemele de parcare.

De atunci, când îl duc pe tata la medic sau în oraș, verific întotdeauna să avem documentul la noi. Nu pentru că nu am avea încredere în el, ci pentru că știu cât de mult contează să poată ajunge în siguranță acolo unde are nevoie.

Într-o familie ne putem împrumuta lucruri și ne putem ajuta cu multe. Dar nu putem lua drepturile unui om și să le folosim în interesul nostru doar fiindcă ni se pare că titularul nu mai are nevoie de ele.