“Eu nu duc copilul la serbare!” — mi-a spus soțul meu când am ajuns acasă pentru câteva minute, înainte să mă întorc la serviciu. Fetița noastră de opt ani era deja îmbrăcată în costum de îngeraș și plângea în hol. Florin stătea întins pe canapea, deși îi promisese că o va duce la serbarea de Crăciun.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat aripile din mâinile fetiței și le-am așezat pe canapea. M-am uitat la ceas, apoi spre Florin. Nu mai aveam timp să aștept să se răzgândească. Dacă voiam să ajungem la serbare, trebuia să mă ocup singură.

— Da, iubita mea. Mai putem. Hai să ne pregătim.

Am verificat prinderea aripilor și am ajutat-o să le fixeze din nou. Apoi i-am aranjat bentița cu aureolă și am luat geaca groasă pe care o pregătisem pentru ea.

Florin s-a ridicat de pe canapea.

— Unde pleci cu ea?

— La serbare.

— Cu ce o duci? Nu mai vine niciun taxi în timp util.

— O duc eu cu mașina.

— Pe ninsoarea asta? Nici nu știi cum sunt drumurile.

— Știu să conduc, Florin. Și am anvelope de iarnă.

Mi-am luat cheile de pe măsuța din hol și am verificat dacă aveam suficient combustibil. Fetița stătea lângă ușă, cu geaca încheiată până la gât, ținându-și aripile ca să nu le îndoaie.

— Dar tu nu trebuie să te întorci la fabrică? m-a întrebat Florin.

— Trebuie. Am vorbit deja cu superiorul meu și voi recupera orele pe care le pierd.

— Și pentru asta o să muncești în plus? Nu era mai simplu să rămână acasă?

— Nu. Pentru ea nu era mai simplu.

Nu i-am mai răspuns. Am ajutat-o pe fetiță să-și pună mănușile și am ieșit împreună.

Drumul până la școală a fost mai dificil decât de obicei. Ninsese destul cât să se depună zăpadă pe carosabil, iar mașinile înaintau încet. Am păstrat distanța și am condus cu grijă, în timp ce fetița îmi povestea că învățase să stea într-un anumit loc pe scenă și că trebuia să intre după primul cântec.

— Crezi că mai sunt și ceilalți copii acolo?

— Sigur că sunt. O să ajungem cât putem de repede.

Când am ajuns în fața școlii, serbarea începuse deja. Am parcat și am însoțit-o până la intrare. Se auzea muzică din sala festivă, iar pe hol erau câteva persoane care ajutau copiii să se pregătească.

Fetița s-a oprit în fața ușii.

— Mami, dacă am întârziat, poate nu mă mai lasă să intru.

— Du-te și întreabă învățătoarea. Costumul tău este pregătit, iar tu ai învățat poezia. Nu ai de ce să renunți.

A intrat cu pași mici, ținându-și aripile cu grijă. Am rămas pe hol până când am văzut-o pe învățătoare venind spre ea. I-a zâmbit, a verificat costumul și a condus-o în sala unde se aflau ceilalți copii.

Am intrat și eu în spate. Nu mai găseam loc în primele rânduri, așa că m-am așezat pe un scaun lângă perete.

Nu prinsesem începutul programului, dar fetița ajunsese la timp pentru momentul ei. Când i-a venit rândul, a pășit în fața celorlalți copii, și-a așezat mâinile în față și și-a spus poezia până la capăt.

O priveam și mă gândeam la cât de mult așteptase ziua aceea. Nu era un spectacol important pentru toată lumea, dar pentru ea conta enorm. La final, când copiii au cântat împreună un colind, am cântat și eu încet, de pe scaun.

După serbare, am ajutat-o să-și strângă costumul. Era bucuroasă și vorbea repede, încercând să-mi povestească tot ce se întâmplase înainte să ajung eu.

— Mami, învățătoarea a zis că am spus poezia foarte frumos!

— Ai spus-o minunat. Sunt mândră de tine.

— Tati n-a venit?

Am ezitat puțin.

— Nu, iubita mea. Dar eu am venit și te-am văzut.

Nu am vrut să-i stric bucuria cu explicații despre tatăl ei. Am îmbrăcat-o cu geaca și am pornit spre casă.

Când am ajuns, Florin era tot acasă. Stătea în sufragerie, iar televizorul era pornit. S-a uitat la fetiță când a intrat.

— Ei, ai fost vedetă? a întrebat-o.

— Am spus poezia și am cântat cu ceilalți copii!

— Foarte bine, a răspuns el, apoi s-a întors spre televizor.

Fetița și-a dus costumul în cameră. Eu mi-am scos geaca și am rămas în pragul sufrageriei.

— Florin, trebuie să discutăm.

— Acum? Nu vezi că mă uit la ceva?

— Tocmai acum. Pentru că ai avut timp să stai pe canapea, dar nu ai avut timp să-ți duci copilul la serbare.

— Iar începi? Până la urmă ai dus-o. Ce mai vrei?

— Vreau să înțelegi ce ai făcut. I-ai promis că o duci. A stat îmbrăcată și te-a așteptat, iar tu ai refuzat pentru că nu aveai chef să mergi.

— Nu era nimic important. Era o serbare de copii.

— Pentru ea era important. Și pentru mine era important să-mi respect promisiunea făcută la serviciu, fără să o las pe ea să sufere pentru că tu te-ai răzgândit.

Florin a lăsat telecomanda pe măsuță.

— Tu ai făcut totul mai complicat decât era nevoie. Puteai să-ți iei liber din timp.

— Mi-am aranjat schimbul ca să ajung la final. Ți-am explicat de ce nu puteam să lipsesc toată după-amiaza. Tocmai de aceea am avut nevoie să te ocupi tu de transport.

— Și eu nu am voie să am timp pentru mine?

— Ba da. Dar timpul tău liber nu este mai important decât promisiunile pe care le faci copilului nostru.

A încercat să schimbe discuția, spunând că și el are nevoie să se odihnească după o săptămână întreagă. I-am răspuns că nu îi cerusem să pregătească serbarea, să-i facă un costum sau să stea ore întregi la școală. Îi cerusem doar să o ducă, așa cum promisese.

— De acum înainte, vreau să preiei și tu responsabilități concrete, i-am spus. Nu doar să spui că te ocupi și apoi să te răzgândești când apare ceva mai convenabil.

— Ce responsabilități?

— Să te ocupi de copil când eu sunt la serviciu, să respecți programările pe care le accepți și să nu mă lași pe mine să rezolv în ultimul moment tot ce refuzi tu.

Florin s-a ridicat și a început să vorbească despre faptul că eu exagerez și că transform orice neînțelegere într-o problemă de familie. L-am lăsat să termine.

— Nu mai vreau să discutăm doar despre serbarea de astăzi. Este vorba despre un lucru care se repetă. De multe ori ai promis că te ocupi de ceva și, când a venit momentul, ai lăsat totul în seama mea.

— Și ce vrei să fac acum? Să-mi cer scuze în genunchi?

— Nu vreau gesturi. Vreau să pot conta pe tine.

În seara aceea nu am mai continuat discuția. Eram obosită, iar a doua zi trebuia să merg din nou la fabrică. Totuși, nu am uitat ce se întâmplase.

În zilele următoare am recuperat orele pierdute la serviciu. A fost obositor, dar am reușit să-mi respect înțelegerea cu superiorul meu. Fotografiile de la serbare le-am păstrat într-un album, iar fetița mi-a cerut de mai multe ori să i le arăt.

Florin nu a mai adus vorba despre refuzul lui. Când îi aminteam că trebuie să se ocupe de fetiță, răspundea că va vedea dacă are timp. Tocmai această lipsă de certitudine mă obosea cel mai mult.

Într-o seară, după ce fetița s-a culcat, am reluat discuția.

— Florin, trebuie să vorbim serios despre noi.

— Iar despre ce?

— Despre felul în care trăim. Nu mai pot să fiu singura care se gândește la programul copilului, la serviciu și la toate lucrurile din casă. Dacă nu putem împărți responsabilitățile și dacă nu pot avea încredere în promisiunile tale, trebuie să ne întrebăm dacă mai putem continua căsnicia în felul acesta.

De data aceasta nu a mai schimbat subiectul.

— Vorbești serios?

— Da. Nu vreau să ajungem să ne despărțim, dar nici nu vreau să trăim ca și cum tot ce ține de copil ar fi numai treaba mea.

Florin a rămas mult timp fără să răspundă. Nu am primit atunci promisiunea că se va schimba și nici nu am considerat că o singură discuție putea rezolva totul.

În zilele care au urmat, i-am cerut să stabilim cine se ocupă de drumurile la școală, de activitățile fetiței și de programul ei atunci când eu lucrez în schimburi. Nu mai acceptam răspunsuri de felul „vedem noi” sau „dacă am timp”. Aveam nevoie de înțelegeri clare, pe care să ne putem baza amândoi.

Florin a început să se ocupe de unele dintre aceste lucruri, dar încrederea mea nu s-a refăcut peste noapte. Am înțeles că nu era suficient să spună că regretă. Trebuia să arate, prin ceea ce făcea, că își asumă rolul de tată.

Într-o seară, fetița și-a pus costumul de îngeraș lângă dulap și m-a întrebat dacă îl păstrăm și pentru anul următor.

— Sigur că îl păstrăm, i-am spus. Poate îl vei folosi și la altă serbare.

— Și data viitoare mă duce și tati?

Am mângâiat-o pe cap.

— Data viitoare o să stabilim din timp cine te duce. Și cine promite că vine, trebuie să se țină de cuvânt.