“Aruncă pătura aia, că aduce numai necazuri!” — mi-a spus nora mea în ajunul Sfântului Andrei, când m-a găsit scoțând din lada de zestre pătura primită de la mama în ziua nunții. Am refuzat să mă despart de ea. Câteva ore mai târziu, am găsit-o tăiată în bucăți, în curtea casei mele.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Oana s-a uitat la bucata de pătură din mâna mea, apoi a ridicat din umeri.

— Eu am făcut-o. Era veche și v-am spus că trebuie să scăpați de ea.

— Te-am întrebat cine a tăiat-o.

— Și ce dacă am tăiat-o? Nu mai putea fi folosită la nimic. V-am spus că aduce necazuri și că nu vreau asemenea lucruri în casă.

Am privit-o fără să înțeleg cum putea vorbi atât de liniștită despre un lucru pe care îl păstrasem aproape șaizeci de ani.

— Ai văzut că am pus-o în ladă. Știai că nu vreau să o arunc.

— Tocmai asta este problema. Nu vreți să renunțați la nimic. Toată casa este plină de lucruri vechi. Noi stăm aici de câteva luni și nu avem loc pentru lucrurile noastre.

— V-am dat o cameră întreagă. Nu v-am cerut nici chirie, nici să vă plătiți cheltuielile cât timp stați aici. Dar asta nu înseamnă că puteți să-mi distrugeți lucrurile.

— Nu am distrus nimic important. Vă cumpăr altă pătură, dacă asta vă supără atât de tare.

M-am aplecat și am ridicat încă o bucată de lână. Modelul roșu și negru era încă vizibil, dar tăietura trecea printr-unul dintre motivele țesute de mama.

— Nu poți să cumperi alta, Oana. Nu înțelegi? Pătura aceasta a fost lucrată de mama mea. Nu mai este aici să-mi facă alta.

— Nu aveți de ce să vă purtați de parcă s-ar fi întâmplat o nenorocire.

Am auzit poarta și, câteva clipe mai târziu, Toma a intrat în curte cu sacoșele pe care le cumpărase. Când ne-a văzut lângă magazie, s-a oprit.

— Ce s-a întâmplat aici?

Am ridicat bucățile de pătură.

— Soția ta a tăiat pătura primită de la mama în ziua nunții.

Toma a lăsat sacoșele jos și s-a apropiat. A privit materialul, apoi s-a uitat la Oana.

— Tu ai făcut asta?

— Da. Și nu văd de ce trebuie să mă justific. Era un lucru vechi, care ocupa loc degeaba.

— Dar de ce ai tăiat-o? Puteai să o lași în ladă.

Oana a rămas tăcută câteva secunde, apoi a răspuns:

— Pentru că am nevoie de lada aceea. Ți-am spus de atâtea ori că nu am unde să-mi țin hainele. Am vrut să eliberez spațiul și să folosesc lada pentru lucrurile mele.

M-am uitat la ea.

— Asta era, de fapt, problema?

— V-am cerut să mutați lada în altă cameră și nu ați vrut. Ți-am spus că am nevoie de loc și tot ai refuzat.

Abia atunci am înțeles că vorbele despre ghinion fuseseră doar un pretext. Cu câteva zile înainte, Oana îmi ceruse să golesc lada și să o las pentru hainele ei. Îi explicasem că în ea se aflau lucruri de zestre, pe care nu aveam unde să le mut și de care nu voiam să mă despart.

Nu-mi imaginam că refuzul meu putea să o determine să distrugă tocmai obiectul pe care îl păstrasem cu cea mai mare grijă.

— Ai tăiat pătura ca să mă pedepsești fiindcă nu ți-am dat lada? am întrebat-o.

— Nu mai întoarceți totul pe dos. Am vrut să fac loc în cameră. Oricum, nu mai avea nicio întrebuințare.

Toma s-a uitat din nou la soția lui.

— Spui că era veche și că aduce ghinion. Nu ai spus că ai tăiat-o pentru că mama nu ți-a cedat lada.

— Și ce dacă? Nu mai avem loc pentru lucrurile noastre!

— Atunci trebuia să-mi spui că nu mai putem sta aici. Nu să-i distrugi mamei pătura.

Am strâns bucățile de lână în brațe. Nu mai voiam să aud explicații despre cât de veche era sau despre superstițiile pe care le invocase Oana.

— Vreau să plecați din casa mea, le-am spus.

Toma s-a întors spre mine.

— Mamă, te rog, hai să nu hotărâm acum, la nervi.

— Nu hotărăsc la nervi. V-am primit pentru că aveam o cameră liberă și am vrut să vă ajut. Dar nu pot să vă las să locuiți aici dacă lucrurile mele sunt în pericol de fiecare dată când nu sunteți de acord cu mine.

— Unde să mergem? Apartamentul nostru încă nu este gata.

— Va trebui să găsiți o locuință temporară până terminați renovarea.

Oana a ridicat vocea.

— Ne dați afară pentru o pătură?

— Nu pentru o pătură. Pentru că ai distrus-o intenționat, după ce ți-am spus că nu ai voie să te atingi de ea. Iar acum încerci să mă convingi că nu contează.

Toma a rămas lângă mine, privind bucățile de material. După câteva clipe, a spus că va căuta o locuință în care să stea împreună cu Oana până la terminarea lucrărilor din apartamentul lor.

— Eu mă ocup de mutare, mamă. Nu vreau să mai existe asemenea discuții.

Oana a încercat să-l convingă să mai aștepte, dar el nu și-a schimbat hotărârea. În următoarele zile au găsit o locuință temporară și și-au mutat lucrurile. Nu le-am cerut să plece în aceeași seară, însă le-am spus clar că nu mai puteau rămâne în casa mea.

Înainte să plece, Oana a venit la mine cu o propunere.

— Vă dau bani să cumpărați o pătură nouă. Alegeți ce model vreți și o plătesc eu.

— Nu vreau bani pentru o pătură nouă.

— Dar măcar așa vă rămâne ceva în locul ei.

— Nu vreau să-mi rămână altceva în locul ei. Vreau să nu fi distrus-o pe cea pe care o aveam.

— Nu mai pot schimba ce s-a întâmplat.

— Știu. Dar nici nu trebuie să te aștepți să uit doar pentru că îmi oferi bani.

Nu am mai continuat discuția. Am pus toate bucățile într-o cutie curată, ca să nu se piardă vreuna, și am așezat-o în lada de zestre. Toma a plecat cu soția lui și cu lucrurile lor, iar casa a rămas din nou liniștită.

Câteva zile mai târziu, am dus pătura la o țesătoare din apropiere, despre care aflasem că se ocupa și de repararea țesăturilor vechi. Femeia a desfăcut cu grijă bucățile și le-a privit pe ambele părți.

— Este o țesătură lucrată frumos, mi-a spus. Se vede că a fost făcută cu migală. Unele porțiuni pot fi îmbinate, dar nu vă pot promite că va arăta exact ca înainte.

— Nici nu mă aștept. Vreau doar să salvez cât se mai poate.

Am lăsat pătura la ea și am stabilit să mă întorc după ce o examinează mai atent. Știam că reparația va dura și că unele porțiuni nu mai puteau fi refăcute, dar nu voiam să renunț înainte să încerc.

În lunile care au urmat, Toma a venit să mă vadă. Nu am încetat să vorbesc cu el, fiindcă era fiul meu, dar nu am mai acceptat ca Oana să intre în casă oricând și să se comporte ca și cum ar fi avut dreptul să hotărască ce păstrez și ce arunc.

Într-o zi, Toma m-a întrebat dacă aș fi dispusă să discut din nou cu soția lui.

— Dacă vrea să-și ceară iertare pentru ce a făcut, o pot asculta. Dar nu înseamnă că trebuie să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic.

Nu știam dacă relația noastră avea să mai fie vreodată la fel. Știam doar că nu puteam să-i ofer iertarea înainte ca ea să înțeleagă ce distrusese.

Când am recuperat pătura de la țesătoare, unele porțiuni fuseseră îmbinate, iar altele rămăseseră cu urme vizibile ale tăieturilor. Nu mai era întreagă ca în ziua în care mi-o dăduse mama, dar modelul roșu și negru se mai putea recunoaște.

Am împăturit-o cu grijă și am pus-o înapoi în lada de zestre. Nu am mai scos-o ca să o folosesc. O păstram pentru ceea ce însemna pentru mine și pentru amintirea mamei mele.

Oana nu mai locuia în casa mea, iar lada nu mai era o problemă pentru nimeni. Toma mă vizita, dar familia lui avea acum propriul spațiu.

Uneori, când deschid lada și văd marginile reparate ale păturii, îmi amintesc de ziua în care am găsit-o pe zăpadă. Nu pot schimba ce s-a întâmplat, dar pot să păstrez ceea ce a mai rămas din darul primit de la mama mea.