Cine fură de la fiica sa? Mama mea vitregă a făcut-o. Mi-a luat 25.000 de lei din fondul pentru facultate pentru fațete dentare. Pentru un zâmbet perfect, ca la Hollywood. Dar karma a lovit mai repede decât o freză dentară, lăsând-o cu mai mult regret decât eleganță.
Se spune că banii nu pot cumpăra fericirea, dar mama mea vitregă cu siguranță a crezut că poate cumpăra un zâmbet de un milion de dolari. Iar cireașa de pe tort? A furat din fondul meu pentru facultate (care fusese creat de mama mea, care a decedat) pentru a-și pune fațete și s-a comportat ca și cum nu ar fi fost mare lucru. Dar nu-ți face griji! Stai jos, relaxează-te și lasă-mă să-ți spun despre ziua în care karma și-a arătat colții și a mușcat înapoi.
Eu sunt Cristina, o adolescentă obișnuită de 17 ani, cu visuri mai mari decât ego-ul mamei mele vitrege. Mama mea a murit când eram mică, dar a lăsat în urmă un fond pentru facultate. Nu era foarte mare, dar era un început pentru a-mi asigura viitorul.
Tatăl meu, Radu, și cu mine am adăugat constant bani în fond, în special din joburile mele part-time, cum ar fi meditațiile pentru copii care cred că „Pi” este un desert. Am mai făcut și babysitting, care îmi aducea bani săptămânal.
Totul mergea bine până când, surpriză — a apărut Adriana, mama mea vitregă și echivalentul uman al unui selfie stick.
Femeia asta petrece mai mult timp în fața oglinzii decât un mim care pretinde că este prins într-o cutie. Jur, dacă vanitatea ar fi un sport olimpic, Adriana l-ar face pe Narcis să pară un amator.
E obsedată de aparențe. Hainele, părul și unghiile ei trebuie mereu să fie perfecte. Parcă încearcă să devină o Barbie reală. (Scuze, Barbie!)
Petrece ore întregi în fața oglinzii, dar nu are timp pentru lucruri care chiar contează, cum ar fi, nu știu, să fie un om decent. Parcă ar avea o oglindă instalată în creier.
Într-o zi fatidică, am ajuns acasă și am găsit-o pe Adriana zâmbind de parcă tocmai câștigase la loto.
„Cristina, draga mea!” a ciripit ea, cu o voce mai dulce decât dieta unei colibri. „Ghici ce urmează să facă mama ta vitregă minunată?”
Am ridicat o sprânceană. „În sfârșit înveți cum să folosești mașina de spălat fără să inunzi toată baia?”
Zâmbetul Adrianei s-a șters pentru o fracțiune de secundă, dar a revenit imediat. „Nu, scumpo! Îmi pun fațete! Nu-i fabulos?”
„Uh, felicitări?” am murmurat, întrebându-mă de ce merita asta o astfel de anunțare grandioasă.
„Oh, nu te mai încrunta așa!” a continuat ea. „E un motiv de sărbătoare! Și partea cea mai bună? Am găsit o modalitate de a o face fără să dăm faliment.”
Atunci mi s-a strâns stomacul mai repede decât un parașutist cu o parașută defectă. „Ce vrei să spui?”
Zâmbetul Adrianei s-a lărgit ca al unei pisici Cheshire, doar că dinții ei arătau mai mult ca niște conuri de trafic înmuiate în muștar.
„Ei bine, am împrumutat puțin din fondul tău pentru facultate. Doar 25.000 de lei!”
Am rămas acolo, cu gura căscată, simțindu-mă de parcă tocmai fusesem lovită de Zâna Măseluță pe steroizi. „Ai făcut CE? AI FURAT din fondul meu pentru facultate?”
Adriana a dat ochii peste cap dramatic. „Furat? Suntem familie. Nu-i mare lucru, draga mea!”
„NU AVEAI DREPTUL! Banii aceia sunt pentru viitorul meu. Mama mea i-a pus deoparte pentru mine.”
„Oh, hai, nu mai face teatru! Sunt doar niște bani. Și tatăl tău a fost de acord,” a spus Adriana cu un zâmbet.
Acum, asta era o minciună mai mare decât factura ei la dentist. Tata n-ar fi fost de acord cu asta nici într-un milion de ani. E mai probabil să se uite de bunăvoie la un maraton de emisiuni de reality show preferate de Adriana.
Am ieșit furioasă, trântind ușa dormitorului atât de tare încât am simțit cum casa s-a zguduit. L-am sunat imediat pe tata, care a fost la fel de șocat ca și mine.
„O să vorbesc cu ea,” mi-a promis. În limbajul lui tata, asta însemna „O să-i menționez odată și sper că se va rezolva de la sine.”
Câteva săptămâni mai târziu, Adriana și-a pus fațetele. Se plimba prin casă de parcă ar fi fost următoarea vedetă de pe catwalk, arătându-și dinții la fiecare ocazie. Era ca și cum trăiam cu un far nebunatic.
„Oh, Cristina,” mi-a spus ea într-o seară, „nu uita să zâmbești la meditațiile tale. Deși,” a făcut o pauză, aruncându-mi o privire de sus în jos, „poate ar trebui să ții gura închisă. Nu vrei să sperii copiii cu acei dinți de aligator urâți!”
M-am abținut atât de tare să nu îi răspund încât am crezut că o să am nevoie și eu de fațete. „Sigur,” am murmurat. „Pentru că e total normal să arunci 25.000 de lei pe dinți falși, nu-i așa?”
Ochii Adrianei s-au îngustat. „Ai grijă, domnișoară. Amintește-ți cine îți pune un acoperiș deasupra capului.”
„Sunt destul de sigură că e încă tata,” i-am răspuns, trântind ușa în urma mea.
O lună după „transformarea” ei, Adriana a decis să facă un grătar pentru a-și arăta noul zâmbet întregului cartier. A fost ca și cum ai urmări un accident de tren în slow-motion, dar cu mai multă salată de cartofi.
„Doamnelor, adunați-vă!” a anunțat Adriana în ziua cea mare, ciocnind un pahar de vin cu o lingură. „Trebuie să vă povestesc despre transformarea mea!”
Da, mai degrabă o metamorfoză SF de la colți galbeni de vampir la un zâmbet de Hollywood! Am dat ochii peste cap atât de tare încât mi-am văzut creierul.
„E totul datorită minunatului Dr. Petrescu,” a spus Adriana cu entuziasm. „Nu este doar dentist, este un artist! Un sculptor de zâmbete! Un șoptitor de dinți!”
„I-a șoptit și portofelului tău?” am murmurat în barbă.
Adriana a continuat, total ignorantă față de sarcasmul meu. „Și, bineînțeles, câteva investiții inteligente au făcut totul posibil!”
Aproape că m-am înecat cu limonada mea. Investiții inteligente? Așa numim furtul în zilele noastre?
Exact atunci, Adriana și-a pus paharul de vin jos și a apucat un știulete de porumb. „Știți, doamnelor, viața e despre a lua șanse și—”
CRAAAACK!
Sunetul a răsunat prin curte ca o împușcătură. Ochii Adrianei s-au mărit, iar mâna i-a zburat la gură mai repede decât ai putea spune „dezastru dentar.”
„Oh, Doamne, Adriana! Ești bine?” a strigat una dintre prietenele ei.
Dar Adriana era departe de a fi bine. Acolo, în untul de pe porumbul ei, era una dintre prețioasele ei fațete și ce mai rămăsese din dintele ei putred. Golul din zâmbetul ei era atât de mare încât putea să înghită o acadea întreagă!
„Eu… eu…” bâlbâia Adriana, sunând de parcă ar fi dat audiție pentru rolul lui Sylvester, motanul. „Scccuzati-mă!”
A fugit în casă, lăsând în urmă o curte plină de oaspeți derutați și o fiică vitregă foarte mulțumită, care se chinuia să nu izbucnească în râs maniacal.
Consecințele au fost mai glorioase decât mi-aș fi putut imagina. Adriana a devenit un pustnic dentar, refuzând să iasă din casă. Când în sfârșit l-a sunat pe Dr. Petrescu, am auzit o conversație care era muzică pentru urechile mele și zgomot de unghii pe tablă pentru ale ei.
„Ce înseamnă că va costa mai mult să le repari?” a urlat Adriana în telefon. „E vina ta! Ai spus că sunt de calitate superioară!”
Se pare că Adriana optase pentru fațete la preț de chilipir. Iar bomboana de pe tort? Ar fi trebuit să plătească o sumă considerabilă pentru a le reface pe toate! Karma, după cum se spune, este o vrăjitoare cu B mare, și tocmai îi dăduse Adrianei o lecție dureroasă.
Tata, în sfârșit căpătând ceva curaj (am verificat afară dacă zboară porcii), a confruntat-o pe Adriana în acea seară.
„Trebuie să discutăm despre fondul pentru facultate al Cristinei,” a spus el, cu o voce fermă (pentru prima dată în mult, mult timp! Bravo, tata!)
Adriana, ascunzându-și încă zâmbetul stricat în spatele mâinii, a încercat să evite subiectul. „Radu, dragule, acum nu e momentul. Nu vezi că sunt într-o criză?”
Tata a rămas ferm. „Criză? Tu? Nu, Adriana. Asta se termină acum. O să dai înapoi fiecare bănuț pe care l-ai luat din fondul Cristinei. Și dacă nu poți… ei bine, cred că trebuie să reevaluăm toată situația asta.”
Pentru prima dată de când o cunoșteam, Adriana părea cu adevărat speriată. Era ca și cum ai vedea o căprioară în lumina farurilor (dacă acea căprioară avea lucrări dentare proaste și un defect de vorbire!)
În săptămânile ce au urmat, Adriana a devenit o recluză care ar face și un călugăr solitar să pară un petrecăreț.
Cartierul zumzăia de bârfe despre „dezastrul ei dentar”, și nu-și putea arăta fața fără ca cineva să întrebe despre „zâmbetul ei de milioane.”
Cât despre mine? Ei bine, tata s-a ținut de promisiune. A muncit ore suplimentare pentru a reface fondul meu pentru facultate, iar Adriana a fost suspect de tăcută în privința obiceiurilor ei de cheltuieli.
Cred că e greu să te cerți când pari că încerci să fluieri cu gura plină de pietricele.
Zilele trecute, am surprins-o uitându-se lung la o reclamă pentru implanturi dentare. N-am putut rezista oportunității de a-i da puțin înapoi.
„Hei, Adriana,” i-am strigat, arătându-i zâmbetul meu „imperfect” cu dinții mei de „aligator.” „Ai nevoie de ceva sfaturi pentru investiții?”
Ea s-a încruntat și a plecat, dar jur că l-am văzut pe tata încercând să-și ascundă un zâmbet.
Așa că da, mama mea vitregă a furat 25.000 de lei din fondul meu pentru facultate pentru un set de dinți falși care au făcut-o să sune de parcă dădea audiție pentru rolul Marelui Lup Rău cu un defect de vorbire. Dar în final? Karma i-a dat ceva de rumegat…
Iar eu? Am învățat că, uneori, cele mai valoroase lucruri din viață nu sunt cele pe care le poți cumpăra. Sunt lecțiile pe care le înveți pe parcurs și satisfacția de a vedea cum se face dreptate, un dinte fals la un moment dat.
În plus, acum am suficient material pentru a scrie o autobiografie bestseller: „De la Colți la Avere: Cum dezastrul dentar al mamei mele vitrege mi-a salvat fondul pentru facultate.” Ce zici de asta?
Și cine știe? Poate chiar i-o voi dedica Adrianei. Până la urmă, fără ea, n-aș fi avut această poveste „delicioasă” de spus.