…ocupați cu prietenii lor, iar eu… eu doar privesc.
Ion se uită în jur. Muzica începea să se audă de pe fundal, iar sala se umpluse de râsete și lumini. Copiii alergau, părinții își făceau poze, iar el, cu mopul în mână, simțea că n-are ce căuta acolo. Dar privirea fetiței îl țintuia. Avea acea inocență care cerea atenție, acea sclipire de speranță pe care viața nu reușise încă s-o stingă.
— Cum te cheamă? — întrebă el.
— Ana — zise ea zâmbind. — Și tu?
— Ion.
— Atunci, Ion, vrei să fii partenerul meu de dans?
Ion ezită. Avea mâinile aspre de la muncă și haina pătată de ceară. În jur, voluntarii îl priveau deja cu un zâmbet ironic. Dar apoi o văzu pe Ana ridicând timid mâna spre el, cu o încredere care nu-l lăsa să refuze.
Lăsă mopul deoparte, își netezi pantalonii și, cu o mișcare stângace, se aplecă în fața ei. Muzica se transformase într-un vals lent, iar Ion, jenat, își așeză o palmă pe roata scaunului, ghidându-l ușor. Fetița râse. Râsul ei era curat, cristalin, și umplu sala cu o căldură care făcu ca toți ceilalți să se oprească pentru o clipă.
— Așa e bine? — întrebă el.
— E perfect — răspunse Ana. — Nici nu știi cât mi-am dorit asta.
Ion o învârti încet, ca într-un vis. Muzica, luminile, aplauzele din fundal – totul dispăru. Rămăseseră doar ei doi, un om simplu și o copilă care simțea că pentru o clipă poate zbura.
De sus, din colțul sălii, o femeie în rochie elegantă îi privea. Lacrimile îi curgeau tăcut. Era mama Anei – doamna Stoica, proprietara unei companii mari, venită incognito să vadă cum se descurcă fiica ei după luni de terapie. Nu se așteptase la asta. La acel moment de umanitate pură. La acel bărbat simplu, care fără bani, fără costume, dăruia fetiței ei ceva ce nici toate milioanele nu ar fi putut cumpăra: bucurie adevărată.
După ce muzica se opri, sala izbucni în aplauze. Ion roși până în vârful urechilor, dar Ana îi strânse mâna și îi șopti:
— Mulțumesc. M-ai făcut să mă simt ca o prințesă.
Ion zâmbi.
— Ești una. Doar că lumea uită să vadă asta.
În seara aceea, femeia din colț se apropie. Îl găsi pe Ion strângând mesele și ridicând resturile de pe jos, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Domnule Petrescu? — îl opri ea. — Eu sunt mama Anei. Ați dansat cu fiica mea.
Ion îngheță. — Sper că nu v-a deranjat…
— Din contră — spuse femeia, cu voce tremurată. — Ați făcut ceva ce niciun medic, niciun profesor, nici eu n-am reușit să fac: ați făcut-o să zâmbească din toată inima.
A doua zi, când Ion veni la lucru, pe biroul directorului îl aștepta o scrisoare. Înăuntru era o ofertă: un post de îngrijitor permanent în centrul de reabilitare al copiilor cu dizabilități, cu un salariu de trei ori mai mare. Iar dedesubt, un bilețel scris de mână:
„Pentru că bunătatea nu se învață. Se simte.”
Ion ridică privirea și-l văzu pe Andrei alergând pe coridor, râzând. În acel moment înțelese că poate viața, oricât de grea ar fi, găsește mereu o cale să lumineze inimile celor care nu încetează să facă bine.
Și, pentru prima dată după mult timp, simți că podeaua aceea, pe care o curăța zi de zi, strălucea nu doar de la ceară — ci de la speranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii expri