Când am intrat pentru prima dată în casa veche și dărăpănată pe care bunica mi-o lăsase moștenire, am simțit imediat durerea pierderii și o greutate uriașă, prevestind un viitor incert. În timp ce răscoleam printre lucrurile ei, un sunet ciudat și slab a spart liniștea: un bebeluș plângând în subsol! Descoperirea de acolo avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.
Cheia s-a împotmolit în yală pentru o clipă, apoi s-a rotit cu un scârțâit lung. Am împins ușa și am intrat în casă. Podelele scârțâiau sub pașii mei, iar un miros închis și învechit m-a lovit puternic. Casa, odată mare și primitoare, părea acum mică și întunecată.
„Asta e,” am murmurat, lăsând rucsacul lângă ușă. „Acasă dulce acasă.”
Razele slabe ale soarelui apuneau, strecurându-se printre geamurile prăfuite și aruncând umbre lungi peste sufrageria goală. Totul era acoperit de un strat subțire de praf: fotoliul unde bunica stătea mereu să tricoteze, televizorul vechi și colecția de vase de porțelan aliniate pe raft. Fiecare obiect părea să-mi amintească dureros de absența ei.
Am pășit în bucătărie, trecându-mi degetele peste blatul plin de praf, trasând o linie fină. Robinetul picura în chiuvetă, sunetul său reverberând în întreaga casă goală, amplificându-mi senzația de singurătate.
„Of, bunică,” am șoptit, simțind un nod în gât. „De ce ai plecat și m-ai lăsat singură?”
Cuvintele mele păreau să rămână suspendate în aer, reflectând toate regretele și lucrurile pe care nu i le-am spus niciodată. Ar fi trebuit să fiu recunoscătoare că mi-a lăsat această casă, dar tot ce simțeam era frică și copleșeală.
Cum voi putea să mă descurc cu toate astea? Lucrurile ei, datoriile mele, reparațiile care erau necesare – totul se simțea ca un munte pe umerii mei. „Cred că ar trebui să încep prin a face curățenie,” am mormăit.
Am luat o pungă de gunoi și am început să arunc conserve expirate și cutii de biscuiți vechi. Când am deschis frigiderul, mirosul m-a făcut să mă retrag imediat.
„Doamne, ce dezgustător,” am spus, închizând rapid ușa frigiderului.
În timp ce lucram, mintea mea rătăcea către facturile neplătite. Ratele la facultate se acumulau, iar acum mai erau și taxele pentru această casă. Agentul imobiliar fusese clar: casa nu valora mult în starea asta, iar eu nu aveam bani pentru reparații.
Se înserase când am auzit un sunet. La început, am crezut că mi s-a părut, dar apoi l-am auzit din nou – un plânset slab. Părea să vină de jos, din subsol.
„E cineva acolo?” am întrebat, simțindu-mă ridicolă. Plânsetul a continuat, clar și distinct. Un plânset de bebeluș.
Inima mi-a început să bată mai repede în timp ce m-am îndreptat spre ușa subsolului. Ar fi trebuit să sun la poliție, dar curiozitatea m-a împins înainte. Am aprins lanterna de la telefon și am început să cobor scările scârțâitoare.
Lumina a pătruns în întuneric, dezvăluind pânze de păianjen și cutii vechi. Plânsetul devenea tot mai puternic cu fiecare pas. Când am ajuns jos, am rotit fasciculul în jur și am înghețat.
Într-un colț, stăteau trei persoane: un bărbat, o femeie și un bebeluș înfășurat într-o pătură veche. Femeia ținea strâns copilul, iar bărbatul ridica mâinile într-un gest de apărare.
„Vă rog,” a spus el cu o voce răgușită. „Nu am vrut să facem niciun rău. Doar… nu avem unde să mergem.”
Am rămas lipită de perete, mintea mi se învârtea. „Cine sunteți? Cum ați intrat aici?”
„Sunt Andrei, ea e soția mea, Maria, și fetița noastră, Ioana,” a spus el, arătând spre fereastra spartă. „Casa părea abandonată. Suntem aici de câteva zile. Ioana e bolnavă, și afară e foarte frig…”
Plânsetul bebelușului a răsunat din nou, iar Maria a încercat să o liniștească. Hainele lor erau murdare și uzate, semne clare ale disperării.
Primul meu instinct a fost să-i dau afară și să sun la poliție, dar ceva m-a oprit. Poate era modul în care Maria își ținea copilul, sau rușinea din ochii lui Andrei.
„Îmi pare foarte rău,” a spus Andrei. „Am pierdut totul după ce fabrica unde lucram s-a închis. Nu am avut altă opțiune.”
M-am așezat pe o treaptă, cu gândurile alergând în toate direcțiile. Nu trebuia să fie problema mea. Aveam deja destule pe cap.
Dar apoi m-am gândit la bunica. Ea ar fi ajutat această familie fără să ezite. M-am simțit rușinată. Bunica m-a crescut după ce părinții mei au murit, fără să se plângă vreodată de povara pe care o purta. Cum puteam eu să-i tratez pe acești oameni ca pe niște intruși?
Am tras adânc aer în piept. „Puteți rămâne aici peste noapte, dar mâine trebuie să găsim o soluție. Nu vă pot ajuta mai mult.”
„Mulțumim,” a spus Andrei încet. „Înțelegem.”
Am urcat înapoi în cameră, dar nu am putut să dorm. Am stat trează, ascultând plânsetele din subsol. Știam că trebuia să fac ceva.
Dimineața, am pregătit cafea și pâine prăjită, apoi le-am dus jos. „Ea are nevoie de un doctor,” am remarcat, văzând cum Ioana tușea.
„Știm,” a spus Maria, evitând să mă privească în ochi.
Nu-i puteam lăsa să plece fără ajutor. Am început să fac apeluri, să caut adăposturi și programe de sprijin. În cele din urmă, am găsit un loc la un adăpost și un medic care să o consulte pe Ioana.
Câteva zile mai târziu, i-am ajutat pe Andrei și Maria să-și împacheteze lucrurile și să plece către adăpost. Înainte să plece, Maria m-a îmbrățișat.
„Nu știm cum să-ți mulțumim,” a spus ea.
„Transmiteți mai departe ajutorul,” am răspuns.
După ce au plecat, am deschis sertarul vechiului birou al bunicii. Am găsit o scrisoare și un teanc de obligațiuni.
„Dragă Anca, știu că ești speriată, dar ai în tine o forță pe care încă nu o cunoști. Aceste obligațiuni te vor ajuta să repari casa și să achiți datoriile. Casa asta e a ta, dar cea mai importantă moștenire pe care ți-o las este cunoașterea că poți face mai mult decât crezi. Cu dragoste, Bunica.”
Am zâmbit prin lacrimi, simțind că, pentru prima dată, am ajuns acasă.