Nu eram sigur dacă îmi pierdusem mințile sau dacă ceva mai întunecat mă bântuia. Când m-am întors de la cimitir, florile pe care le pusesem pe mormântul soției mele mă așteptau în vaza din bucătărie. Îmi îngropasem soția și vinovăția acum cinci ani, dar părea că trecutul încerca să se întoarcă la mine.
Povara durerii nu se ridică niciodată cu adevărat. Au trecut cinci ani de când mi-am pierdut soția, Irina, dar durerea încă se simte proaspătă. Fiica noastră, Ana, avea doar 13 ani când s-a întâmplat. Acum, la 18 ani, a devenit o tânără care poartă absența mamei ei ca pe o umbră tăcută.
M-am uitat la calendar, data încercuită mă batjocorea. Încă un an a trecut și o altă aniversare se apropia. Ghemul din stomacul meu s-a adâncit pe măsură ce am strigat-o pe Ana.
„Mă duc la cimitir, draga mea.”
Ana a apărut în ușă, cu o privire indiferentă. „A venit din nou momentul, nu-i așa, tată?”
Am dat din cap, incapabil să găsesc cuvintele potrivite. Ce aș fi putut spune? Că îmi pare rău? Că îmi lipsește și mie mama ei? În schimb, mi-am luat cheile și am ieșit, lăsând tăcerea să umple spațiul dintre noi.
Florăria era o explozie de culoare și parfum. M-am apropiat de tejghea, pașii mei fiind grei.
„Ca de obicei, domnule Marius?” m-a întrebat florăreasa, cu un zâmbet plin de compasiune.
„Trandafiri albi. Ca întotdeauna.”
În timp ce înfășura buchetul, nu mă puteam abține să nu-mi amintesc prima dată când i-am cumpărat flori Irinei. Era la a treia noastră întâlnire și eram atât de emoționat încât aproape le-am scăpat.
Ea râsese atunci, cu ochii ei strălucind, și spusese: „Marius, ești adorabil când ești încurcat.”
Amintirea s-a estompat când florăreasa mi-a întins trandafirii. „Poftim, domnule Marius. Sunt sigură că i-ar plăcea.”
„Mulțumesc. Și eu sper asta.”
Cimitirul era liniștit, doar foșnetul frunzelor în vânt se auzea. M-am îndreptat spre mormântul Irinei, fiecare pas devenind tot mai greu.
Piatra funerară de marmură neagră a apărut în fața mea, numele ei gravat cu litere aurii care păreau să sclipească în lumina slabă.
M-am aplecat și am pus cu grijă trandafirii lângă piatră. O durere ascuțită mi-a străpuns pieptul în timp ce degetele mele urmăreau literele numelui ei.
„Mi-e dor de tine, Irina. Doamne, mi-e atât de dor de tine.”
Vântul s-a întețit, trimițând un fior pe spatele meu. Pentru o clipă, aproape că mi-am imaginat că era atingerea ei, felul ei de a-mi spune că încă era aici.
Dar realitatea rece s-a așezat rapid. Ea era plecată, iar nicio dorință nu ar fi adus-o înapoi.
M-am ridicat, scuturându-mi genunchii de praf. „Mă întorc anul viitor, iubito. Îți promit.”
Pe măsură ce m-am îndepărtat, nu am putut scăpa de senzația că ceva era diferit în acest an. Dar am împins gândul deoparte, punându-l pe seama durerii care îmi juca feste.
Când m-am întors acasă, totul era liniștit. M-am îndreptat spre bucătărie, disperat să fac o cafea tare.
Atunci i-am văzut.
Pe masa din bucătărie, într-o vază de cristal pe care nu o recunoșteam, erau aceiași trandafiri pe care îi lăsasem la mormântul Irinei.
Inima a început să-mi bată cu putere, atât de tare încât o auzeam în urechi. M-am împiedicat, mâinile tremurându-mi în timp ce am întins mâna să ating petalele. Erau reale, imposibil de reale.
„Ce naiba? Ana!” am strigat, vocea mea răsunând prin casa goală. „Ana, ești aici?”
M-am întors, fără să-mi iau ochii de la trandafiri. Erau exact aceiași pe care îi cumpărasem, cu aceleași mici imperfecțiuni și aceleași picături de rouă pe petale.
Era imposibil.
„Asta nu poate fi real,” am șoptit, făcând un pas înapoi de lângă masă.
Nu știu cât timp am stat acolo, uitându-mă la acei trandafiri imposibili. Sunetul pașilor m-a trezit din transă.
„Tată? Ce e în neregulă?”
M-am întors și am văzut-o pe Ana stând pe scări, ochii ei mari devenind și mai mari când mi-a văzut fața palidă.
„Ce se întâmplă, tată? Arăți de parcă ai văzut o fantomă.”
Am arătat spre vază, mâna tremurându-mi. „De unde au apărut acești trandafiri, Ana? I-ai adus tu acasă?”
Ea a clătinat din cap, confuzia clară pe chipul ei. „Nu, am fost cu prietenii. Abia m-am întors. Ce s-a întâmplat?”
Am respirat adânc, încercând să-mi liniștesc vocea. „Aceștia sunt exact aceiași trandafiri pe care i-am lăsat la mormântul mamei tale. Identici, Ana. Cum e posibil?”
Fața Anei a devenit palidă, iar ochii ei se plimbau între mine și flori. „Asta nu e posibil, tată. Ești sigur?”
„Sunt sigur. Trebuie să mă întorc la cimitir. Acum.”
Drumul înapoi la cimitir a fost un haos. Mintea mea era plină de gânduri, fiecare mai puțin probabilă decât cealaltă.
Când am ajuns, locul unde pusesem trandafirii era gol. Fără flori, fără semn că aș fi fost acolo.
„Au dispărut. Cum e posibil să fi dispărut?”
Ana s-a aplecat și a trecut mâna peste pământul gol. „Tată, ești sigur că i-ai lăsat aici? Poate că ai uitat…”
„Nu, sunt sigur. I-am pus chiar aici.”
La întoarcere, florile încă stăteau pe masa din bucătărie. Ana și cu mine am rămas pe părți opuse, trandafirii între noi, ca o barieră.
„Trebuie să fie o explicație, tată. Poate că mama încearcă să ne spună ceva.”
Am râs. „Mama ta e moartă, Ana. Oamenii morți nu trimit mesaje.”
„Atunci cum explici asta?” a replicat ea, arătând spre trandafiri. „Pentru că eu rămân fără explicații logice.”
Am trecut o mână prin păr, frustrat și speriat. „Nu știu, Ana! Nu știu ce se întâmplă.”
Vocea mi s-a oprit brusc când am văzut ceva sub vază. O hârtie mică, împăturită, pe care nu o observasem înainte. Cu mâinile tremurând, am întins mâna după ea.
„Ce e, tată?”
Am desfăcut biletul, inima oprindu-mi-se când am recunoscut scrisul. Era scrisul Irinei.
„Știu adevărul și te iert. Dar e timpul să te confrunți cu ceea ce ai ascuns.”
Camera a început să se învârtă și m-am prins de marginea mesei ca să mă țin pe picioare.
M-am prăbușit pe scaun, incapabil să procesez tot ce se întâmplase. Cum fusese posibil ca Eliza să trăiască cu acea povară atâția ani, fără să spună nimic? O durere surdă îmi pulsa în tâmple, iar trădarea și vinovăția mă sfâșiau din interior. Am privit din nou trandafirii albi de pe masă. Florile care altădată simbolizau puritatea iubirii noastre, acum erau o mărturie dureroasă a secretelor și minciunilor care ne distruseseră viața.
Am auzit ușa de la etaj trântindu-se. Eliza se retrăsese în camera ei, lăsându-mă singur cu propriile gânduri. Știam că trebuia să o înfrunt, să încerc să explic, să cer iertare. Dar cum să-i ceri iertare propriului copil pentru că ai distrus tot ce aveai mai de preț?
Am stat acolo, nemișcat, minute întregi. Apoi, încet, m-am ridicat și am urcat scările. Ușa camerei ei era întredeschisă. Am bătut ușor, dar n-am primit niciun răspuns. Am împins ușa și am intrat.
Eliza stătea pe marginea patului, cu jurnalul mamei ei în mână. Am recunoscut imediat coperțile uzate. Pe chipul ei se citea o tristețe adâncă, o tristețe pe care o purtase cu ea în tăcere prea mult timp.
“Eliza…” am început, cu vocea răgușită. “Trebuie să vorbim.”
Ea nu și-a ridicat privirea. În schimb, a deschis jurnalul și a început să citească cu voce scăzută.
“‘Dragă jurnal, am aflat astăzi că Ben m-a trădat. Nu știu cum să mă simt… simt că toată lumea mea se destramă. Eliza e singura care mă ține în picioare, dar nu pot să mă prefac că totul este în regulă. Am decis să-l înfrunt, să-l fac să înțeleagă ce a făcut…’”
Vocea Elizei s-a frânt, iar lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Am vrut să-i spun că îmi pare rău, că aș da orice să îndrept lucrurile, dar cuvintele îmi rămâneau blocate în gât.
“Eliza, știu că nimic din ceea ce spun nu va schimba ce s-a întâmplat. Dar trebuie să știi că regret fiecare clipă în care am rănit-o pe mama ta. Am făcut o greșeală… și acea greșeală ne-a costat totul.”
Eliza a închis jurnalul brusc și s-a ridicat. Ochii ei străluceau de furie și durere.
“Greșeală? Asta spui că a fost? O simplă greșeală? Mama a murit din cauza acelei ‘greșeli,’ iar eu am fost nevoită să port povara adevărului. M-ai făcut să trăiesc cu o minciună, să te privesc în fiecare zi și să mă întreb cum ai putut să o faci.”
Am simțit un nod în stomac. Avea dreptate. Nu era doar o greșeală. Fusese o alegere care schimbase totul, care distrusese vieți.
“Nu mai pot trăi așa, tata,” a continuat ea, vocea ei tremurând. “Nu mai pot să mă prefac că suntem o familie, că suntem bine. Pentru că nu suntem. Suntem ruina a ceea ce a fost odată.”
Am simțit cum pământul se prăbușea sub mine. Pierdusem deja o persoană iubită. Acum, realizam că riscam să o pierd și pe Eliza. Dar cum să o conving că, în ciuda greșelilor mele, iubirea mea pentru ea era reală?
“Te iubesc, Eliza,” am spus cu o disperare tăcută. “Orice s-ar fi întâmplat între mine și mama ta, tu ești totul pentru mine. Și îmi pare rău că te-am rănit. Nu am vrut niciodată să te fac să suferi.”
Eliza s-a întors cu spatele la mine și a oftat adânc.
“Îmi pare rău că am preluat povara asta. Dar nu mai pot să o port singură, tata,” a spus ea încet. “Poate că mama te-a iertat. Dar nu știu dacă eu pot.”
Am rămas în pragul ușii, neputincios. Niciun cuvânt nu părea potrivit în acel moment. Tot ce puteam face era să sper că, într-o bună zi, rana dintre noi va începe să se vindece. Dar știam că iertarea nu vine ușor și că unele cicatrici rămân pentru totdeauna.
Am închis ușa încet și am coborât în tăcere. Trandafirii de pe masă erau tot acolo, perfecți și albi, dar pentru mine, acea perfecțiune era pătată de amintiri și vinovăție.
Pe măsură ce noaptea se lăsa, am rămas singur în tăcerea casei, întrebându-mă cum am ajuns aici. Cum de am pierdut totul?
Oare voi găsi vreodată un mod de a repara ceea ce am distrus? Sau oare adevărul și trădarea îmi vor bântui pentru totdeauna viața?