Sunt atât de frustrată! Soacra mea, care are 77 de ani, tocmai și-a luat un pisoi, și sincer, cred că e o decizie teribilă. Trăiește singură, sănătatea ei nu este grozavă, și acum și-a asumat responsabilitatea pentru un animal care are nevoie de atenție constantă. Chiar crede că poate face față?
Să fim sinceri — pisoii necesită multă muncă. Trebuie hrăniți, au nevoie de timp de joacă, de vizite la veterinar și pot fi greu de gestionat. Ce se va întâmpla când se va simți prea obosită sau sănătatea ei se va înrăutăți? Știu deja cum se va termina asta: SE VA ATAȘA DE EL, ȘI EU VOI FI CEA CARE VA TREBUI SĂ SE OCUPĂ DE TOT!
I-am sugerat chiar un pește sau ceva mai ușor de îngrijit, dar m-a ignorat spunând că pisoiul este „noul ei companion” și că o va „menține activă.” Activă? Cine o va urmări pe pisică când va începe să se cațere pe perdele? Cu siguranță nu ea!
Îmi pare un dezastru care așteaptă să se întâmple, dar nimeni altcineva nu pare să vadă asta. Exagerez eu, sau chiar va sfârși prost?
„Nu înțelegi,” îmi spuse soacra mea, Maria, în timp ce mângâia cu drag pisoiul. „Îmi oferă o nouă energie. De când l-am luat pe Mitică, simt că am un motiv să mă ridic dimineața.”
„Și ce se va întâmpla când nu vei mai putea să te ocupi de el? Pisoii nu sunt jucării, Maria. Sunt responsabilitate! Dacă ți se înrăutățește sănătatea, cine va avea grijă de Mitică?” am întrebat-o, încercând să-i arăt partea practică a lucrurilor.
Maria își ridică privirea spre mine, zâmbind. „Am avut grijă de trei copii, Ana. Cum să nu pot avea grijă de un pisoi? E mic acum, dar și eu am fost mică la un moment dat, și m-am descurcat.”
Mă simțeam prinsă între dorința ei de a avea companie și realitatea evidentă că îngrijirea unui pisoi la 77 de ani nu este tocmai o sarcină ușoară. Îmi imaginam deja cum o să fie când Mitică va deveni mai activ.
„Și când va începe să sară pe perdele? Sau să alerge prin casă la 5 dimineața? Crezi că o să ai energia să-l urmărești?”
„Nu mă subestima, Ana. Poate că am 77 de ani, dar nu sunt încă neputincioasă,” îmi răspunse ea, ușor iritată de sugestiile mele.
„Nu spun că ești neputincioasă, dar mă gândesc la viitor. Dacă, Doamne ferește, sănătatea ta se înrăutățește, va trebui să preiau eu totul. Și știi bine cât de greu îmi e și mie cu serviciul și cu copiii.”
Maria oftă și își coborî privirea spre Mitică, care dormea liniștit în poala ei. „Știu că îți faci griji pentru mine, Ana, și apreciez asta. Dar am nevoie de ceva care să-mi aducă bucurie. Și dacă nu acum, atunci când?”
Aceasta era marea întrebare. Cât de mult ar trebui să intervin într-o decizie care o făcea fericită, dar care, în mod evident, avea un risc imens?
Seara aceea s-a terminat fără o concluzie clară, dar în mintea mea, îndoielile continuau să persiste. Aveam o presimțire că lucrurile nu vor merge bine, iar povara avea să cadă pe umerii mei.