Bunica mea s-a prefăcut că este surdă pentru a vedea cum ne vom comporta înainte de a împărți moștenirea — în final, fiecare a primit ceea ce merita.
“Dragostea este cea mai mare moștenire”, spunea bunica mea, Maria. A trebuit ca ea să se prefacă surdă și să ne ofere o lectură șocantă a testamentului pentru ca noi, cei din familie, să înțelegem adevăratul sens al cuvintelor ei.
Când mă gândesc la bunica, îmi amintesc mereu de acel zâmbet cald și înțelept care îmi aducea liniște. Eu sunt Emiliana, și ceea ce urmează să îți povestesc este o lecție pe care bunica mea, Maria, mi-a predat-o într-un mod pe care nu l-am uitat niciodată.
Aveam doar 15 ani atunci, iar în timp ce prietenii mei erau ocupați cu distracții de vară, eu îmi petreceam timpul cu bunica. Îmi amintesc cum, într-o zi, m-a întrebat cu o voce blândă: “Emiliana, vrei să mă ajuți mai târziu în grădină?”
Întrebarea m-a surprins puțin, dar i-am răspuns imediat, cu entuziasm, în timp ce unchiul meu, Radu, părea jenat. “De ce nu vii la plajă cu noi în loc să irosești vara?” mi-a spus el, dar eu i-am răspuns ferm: “Pentru că îmi pasă de bunica mea, Radu.”
Pe măsură ce trecea timpul, am observat cum mâinile bunicii tremurau ușor. Îmbătrânea, iar asta mă îngrijora. Într-o zi, în timp ce tăiam trandafirii împreună, i-am spus: “Bunica, știi că te iubesc, nu-i așa?” Ea m-a privit cu blândețe și mi-a răspuns: “Desigur, draga mea. Și eu te iubesc.”
O săptămână mai târziu, am aflat că bunica își pierduse auzul. Tata, cu o față palidă, ne-a adus vestea că bunica era la spital și doctorii nu aveau prea multe speranțe. Am fost devastată. Dar chiar și așa, am hotărât să îi facem o petrecere de ziua ei de naștere. “Va fi o petrecere specială,” a spus mama, iar eu m-am oferit să fac un album foto.
Când a venit ziua petrecerii, atmosfera era ciudată. Stăteam lângă bunica, arătându-i poze pe telefonul meu, când l-am auzit pe unchiul Radu spunând: “Dacă nu primim casa, o să mergem în instanță.” Am fost șocată să aud așa ceva despre bunica. Cum putea să spună asta?
Dar bunica nu părea afectată. Părea chiar că știe ceva ce noi nu știam. În acea noapte, am descoperit adevărul. M-am apropiat de ea și am întrebat-o: “Bunica, tu mă auzi?” Ea a zâmbit și mi-a spus: “Dragă mea, nu sunt surdă deloc. Am auzit totul.”
Am fost uluită. Mi-a explicat că voia să vadă cum se comportă fiecare înainte de a împărți moștenirea. În următoarele zile, am ajutat-o să își pună în aplicare planul. Am înregistrat conversațiile unchilor și mătușilor mele, care erau pline de ură și avariție.
După moartea bunicii, la citirea testamentului, fiecare a primit câte un înregistrator cu cuvintele pe care le rostiseră despre ea. Fețele lor au devenit palide când și-au dat seama că bunica îi auzise tot timpul.
Cât despre mine, am primit o scrisoare de la bunica, în care îmi spunea că îmi lasă totul, pentru că am fost singura care a văzut adevărata ei valoare.
Moștenirea adevărată pe care mi-a lăsat-o bunica a fost lecția că dragostea este cea mai prețioasă comoară. Restul? Unchiul Radu și mătușa Ana au primit câte un leu și o notă simplă: “Sper că va fi suficient.”
Bunica și-a luat astfel rămas bun, dar ne-a învățat pe toți o lecție de neuitat.