Când un bărbat bogat batjocorește cu cruzime o femeie în vârstă după un accident minor, nimeni nu îndrăznește să intervină — până când Mihai, un om fără adăpost, intervine, cerând respect. Bărbatul bogat îl ia peste picior pentru apariția lui, dar a doua zi, soarta schimbă jocul, iar acesta se află în genunchi cerșind iertare.
Mihai se târa pe trotuarul crăpat, bocancii săi uzați abia făcând zgomot, în timp ce orașul agitat vâjâia în jurul lui. Într-un oraș plin de viață, Mihai era o umbră, neobservată și ignorată.
Încerca să facă contact vizual cu trecătorii bine îmbrăcați, dar aceștia îl evitau cu grijă. Nimeni nu voia să fie rugat de un om fără adăpost pentru bani. Mihai știa asta, dar oricum îi privea. Era un fel de joc. Poate o provocare. Sau poate era doar un mod de a-și aminti că odată fusese și el ca ei, cu un loc de muncă și o casă frumoasă.
Zilele acelea păreau acum un vis îndepărtat. Dar, în ultima vreme, Mihai simțise nevoia să se agațe de acel vis. Nu îndrăznea să-i spună speranță, era prea dureros.
Pe când mergea încet, o voce ridicată tăie zgomotul obișnuit al orașului.
„Trebuie să glumești! Crezi că e vina mea?”
Mihai ridică privirea exact la timp pentru a vedea un Jeep negru parcat prea aproape de un Dacia vechi. Șoferul, un bărbat de vreo treizeci de ani, purtând un costum scump, se înălța amenințător peste o femeie în vârstă, a cărei față era o imagine a confuziei și durerii.
„Ba da, domnule,” spuse ea, vocea tremurând. „Dumneavoastră ați dat înapoi în mine.”
Bărbatul râse disprețuitor. „Nu ar trebui să ți se permită să conduci la vârsta ta! Cum ai obținut permisul? Din magazinul de suveniruri?”
O mulțime mică se adunase, dar nimeni nu intervenea. Spectatorii erau mai degrabă martori la un spectacol grotesc.
Pieptul lui Mihai se încordă. Văzuse destulă cruzime pe străzi, dar ceva la această scenă — aroganța bărbatului — îl lovi profund. Fără să-și dea seama, picioarele lui se mișcau deja.
„Hei,” strigă Mihai, vocea lui tăind prin zgomot. „E suficient.”
Bărbatul în costum se întoarse, ochii lui îngustându-se la vederea lui Mihai. Îl evaluă rapid și, considerându-l o non-entitate, îl ignoră.
„Sper că ai asigurare, babă,” continuă el către femeie. „Pentru că vei plăti pentru daunele mașinii mele.”
Mihai înaintă rapid. Mulțimea se dădu la o parte, mulți privindu-l cu dezgust. Se puse între bărbat și femeie, privindu-l direct în ochi pe cel din costum.
„Am spus să încetezi,” rosti Mihai, calm în ciuda adrenalinei care-i pompa prin vene. „Cere-ți scuze acestei femei și trateaz-o cu respect.”
Bărbatul izbucni în râs. „Serios? Uită-te la tine! Tu ar trebui să implori, nu eu.”
Mihai nu clipea. „Dacă nu îți ceri scuze, vei regreta.”
Râsul bărbatului se transformă într-un zâmbet rece, în timp ce se apropie amenințător. „Sunt manager la o mare companie,” spuse el, indicând clădirea unui zgârie-nori. „Cum îndrăznești să-mi vorbești așa? Tu vei implora, șobolan murdar.”
Mihai nu cedă. „Nu, nu voi face asta.”
Femeia în vârstă făcu un pas înainte, îngrijorată. „Te rog, domnule, nu este nevoie. Ai făcut destul.”
Bărbatul în costum, exasperat, se urcă în Jeep-ul său și plecă, lăsându-i pe Mihai și femeia singuri. Mulțimea începu să se risipească.
„Domnule?” spuse ea, atingându-l ușor pe braț. „Pot să-ți ofer ceva? Poate un ceai sau un sandwich?”
Mihai clătină din cap. „Nu, mulțumesc, doamnă. Sunt bine.”
Ea zâmbi cald. „Ești un om bun,” îi spuse înainte de a pleca.
A doua zi, Mihai se afla în aceeași zonă, reflectând la întâmplarea de ieri. Nu își putea scoate din minte demnitatea femeii, care îi amintea de mama sa.
În timp ce se pierdea în gânduri, bărbatul în costum reapăru. De data aceasta, fără aroganță. Părea disperat. Se apropie de Mihai și, în mod neașteptat, căzu în genunchi.
„Te rog,” șopti el. „Iartă-mă.”
Mihai se uită confuz. „Despre ce vorbești?”
Bărbatul înghiți în sec. „Femeia pe care ai apărat-o… e mama șefului meu. Dacă nu-ți cer iertare, voi fi concediat.”
În acel moment, o mașină se opri lângă ei, iar femeia în vârstă coborî. „David, ai făcut ce ți-am cerut?”
David încuviință, tremurând.
„Crezi că îl poți ierta?” întrebă ea pe Mihai.
Mihai ezită, dar în cele din urmă spuse: „Te iert.”
David respiră ușurat, iar femeia zâmbi. „Știam că ești o persoană bună,” spuse ea. „De fapt, am un loc de muncă pentru tine. Nu e mult, dar ar putea fi un nou început.”
Două luni mai târziu, Mihai stătea în noul său birou, mulțumitor pentru noua sa șansă. Viitorul părea, în sfârșit, plin de speranță.