Într-o seară rece de noiembrie, Andrei, un bărbat de 40 de ani, muncitor în construcții, se îndrepta obosit către gară după o zi lungă de muncă. Deși întâmpinase multe greutăți de-a lungul vieții, rareori se lăsa mișcat de problemele altora, preferând să se concentreze pe familia sa – soția lui, Ioana, și cei doi copii, Andreea și Mihai, care îl așteptau acasă.
Însă, în acea zi, ceva neobișnuit i-a atras atenția. În apropierea ieșirii din gară, o femeie bine îmbrăcată, dar vizibil obosită, ținea în brațe un copil mic, strâns înfășurat. Aceasta părea nelalocul ei în acea aglomerație, iar mâinile îi tremurau în timp ce privirea ei se îndrepta către Andrei cu o sclipire de speranță.
„Scuzați-mă, domnule? Ați putea, vă rog, să mă ajutați cu niște bani pentru un bilet? Am nevoie doar să ajung acasă și am să-i returnez imediat ce pot,” i-a spus ea, cu o voce tremurândă, încărcată de disperare.
Andrei ezită pentru un moment, simțind greutatea plicului cu salariul în buzunarul hainei. Fusese martor la multe cereri de ajutor, și de cele mai multe ori, inima îi rămânea rece. Însă, privindu-i chipul și copilul pe care îl ținea, a simțit că această situație era diferită.
„Bine, hai să vedem întâi dacă ți-e foame,” spuse el într-un gest spontan, îndreptându-se împreună cu ea spre o cafenea din apropiere. Fața femeii s-a luminat de recunoștință, iar ea l-a urmat fără să protesteze. Acolo, Andrei i-a spus să comande orice dorește. „Nu te îngrijora pentru bani,” adăugă el.
„Mulțumesc din suflet,” răspunse ea cu o voce gâtuită. „Mă numesc Ana, iar acesta este fiul meu, Matei.”
Andrei se prezentă și el, iar în timp ce comandau, Ana și Matei au mâncat cu o poftă sinceră, deși manierată. După ce s-au mai liniștit, Andrei a întrebat-o unde se îndreaptă. Ea părea ezitantă, privindu-și fiul și explicând că încerca să ajungă acasă după o perioadă extrem de dificilă, dar rămăsese fără bani și fără telefon.
Cu un oftat, Andrei scoase plicul cu salariul său și i-l întinse. „Ia asta, să ajungi acasă în siguranță. E o parte din banii economisiți pentru copiii mei, dar simt că tu ai nevoie de ei mai mult acum.”
Ana îl privi uimită. „Nu pot accepta asta, e prea mult, și nici măcar nu mă cunoști.”
Andrei îi răspunse calm, „Este lucrul corect de făcut. Doar ajungeți cu bine acasă.” Ana îl îmbrățișă și îi mulțumi cu lacrimi în ochi, apoi plecă împreună cu fiul ei, dispărând în mulțime.
Andrei ajunse acasă unde soția sa, Ioana, și copiii, Andreea și Mihai, îl întâmpinară cu curiozitate și îngrijorare când le povesti despre gestul său. Ioana era șocată și neliniștită, temându-se pentru viitorul financiar al familiei, dar Andrei încercă să-i explice că a făcut ce a simțit că era corect.
A doua zi, viața părea să revină la normal, iar Andrei se cufundă în muncă. Dar când ajunse acasă, un zgomot în fața casei lor îl făcu să se oprească. O limuzină albă era parcată la poartă, iar un bărbat îmbrăcat la costum elegant coborî și se îndreptă spre ușa lor.
„Bună ziua, domnul Andrei? Sunt avocatul Anei. Doresc să vă mulțumesc pentru gestul dvs. și am instrucțiuni să vă înmânez acest plic,” spuse el, oferindu-i un plic mare. Înăuntru, Andrei găsi o scrisoare de la Ana, în care îi mulțumea din inimă și îi explica că era moștenitoarea unei afaceri prospere, dar fusese prinsă într-o situație dificilă. De asemenea, plicul conținea un cec cu o sumă care depășea de zece ori salariul său.
Ioana îl îmbrățișă pe Andrei cu lacrimi de bucurie, iar el își aminti de cuvintele bunicului său: „Bunătatea, uneori, este răsplătită în cele mai neașteptate moduri.”