Am intrat în casa socrilor mei cu o senzație ciudată în stomac. Liniștea care domnea era tulburătoare, iar instinctul mi-a șoptit că ceva nu era în regulă. Nici nu-mi imaginam că aveam să găsesc o scenă desprinsă parcă dintr-un film horror: soacra mea, închisă în podul casei.
Weekendul trecut, Bryce, soțul meu, a fost nevoit să rămână la muncă, iar eu am plecat singură să-i vizitez pe părinții lui. Ne propuseserăm să mergem împreună, dar o convorbire telefonică din ultimul moment m-a anunțat că nu poate veni. Cu toate astea, aveam o relație foarte bună cu mama lui, Sharon, o femeie caldă, care trimite mereu cărți poștale scrise de mână fără vreun motiv anume și care insistă să-ți lase ultima felie de prăjitură, chiar dacă a făcut-o ea. Așa că am decis să trec pe la ei, să o surprind cu niște biscuiți proaspeți, făcuți cu o seară înainte.
Când am ajuns, ceva nu se potrivea. Casa era închisă, fără lumini aprinse, iar ușa principală, pe care Sharon o deschidea de obicei cu un zâmbet larg și primitor, era blocată. Am bănuit că poate Frank, socrul meu, o scosese pe Sharon la o masă târzie, așa că am sunat. Am așteptat un răspuns, dar totul a fost tăcut.
M-am hotărât să intru, echilibrând platoul cu biscuiți într-o mână și strigând: „Sharon? Sunt eu, Ruth! Ți-am adus ceva.” Nimic. Niciun răspuns, doar o tăcere apăsătoare care-mi dădea fiori.
Casa nu mai avea mirosul familiar al cafelei proaspete sau zumzetul vesel al Sharon în bucătărie. Am scos telefonul și i-am trimis un mesaj lui Frank, să știu unde sunt. Răspunsul lui a venit imediat: „Suntem afară cu băieții. Sharon se odihnește. Dacă vrei, poți pleca.”
„Se odihnește?” gândul mi-a încolțit rău în minte. Nu era deloc în firea ei să stea ascunsă în casă, mai ales când știa că vin să o vizitez. M-am strecurat încet prin casă, cu inima bătându-mi puternic, chemând-o cu o voce tremurândă: „Sharon? Ești bine?”
Nu am primit niciun răspuns. Atunci am auzit o bătaie slabă, ritmică, venind de sus, dinspre pod. Am simțit cum pulsul îmi crește și am urcat pe scări. Bătaia continua, ciudată și constantă. Am ajuns la ușa podului și m-am oprit. De obicei, era încuiată. Frank ținea mereu cheia, fără să lase pe nimeni să intre. Dar acum, cheia era în broască.
Am înghițit în sec, mi-am pus mâna pe mâner și am șoptit: „Sharon?” Niciun răspuns, dar bătaia s-a oprit. Am ezitat o clipă, apoi am răsucit cheia și am deschis ușa.
În semiîntunericul podului, o zăresc pe Sharon, așezată pe un scaun vechi de lemn. Părea că nu se mișcase de ore întregi, fața ei obosită și palidă, zâmbetul abia vizibil.
„Ruth…” a murmurat ea, surprinsă să mă vadă, cu o voce tremurândă. „Ești aici.”
M-am apropiat în grabă, lăsând platoul deoparte și ajutând-o să se ridice. „Sharon, ce s-a întâmplat? De ce ești aici sus?”
A privit spre ușă, ezitând să vorbească, apoi a șoptit cuvintele care mi-au înghețat sângele: „Frank… m-a închis aici. Am reorganizat atelierul lui cât era plecat, era un dezastru și am vrut să-i fac o surpriză. Dar când s-a întors, a fost furios și a închis ușa, spunând să mă gândesc la ce am făcut.”
Am rămas fără cuvinte. Nu era doar o supărare, ci o pedeapsă infantilizantă. „Sharon, nu poți fi tratată așa. Ești soția lui, nu un copil de pedepsit.”
Ea a oftat, cu mâinile tremurând. „Știu… dar așa este el.”
Am luat hotărârea în sine: „Plecăm de aici. Nu meriți să stai închisă pentru ceva atât de banal.”
Am ajutat-o să-și strângă câteva lucruri și am dus-o acasă. Nici nu apucasem bine să ne așezăm când telefonul a început să vibreze – era Frank care cerea să o aduc imediat înapoi.
Bryce a fost șocat când a aflat și a sunat imediat tatăl său, reproșându-i dur atitudinea. Discuția a fost tensionată, iar Frank a fost confruntat cu severitate: nu poți să-ți tratezi soția ca pe o prizonieră.
A doua zi, când Frank a venit să o convingă să se întoarcă, Sharon a fost cea care a pus punct: „Nu mai pot trăi așa. Merită să fiu respectată.”
Frank a plecat furios, iar Sharon a început o viață nouă – s-a mutat aproape de noi, a cerut divorțul și a început să-și urmeze pasiunile.
Bryce a fost sprijinul ei neclintit, iar Frank a pierdut mai mult decât soția: și respectul fiului său.
Sharon, în sfârșit liberă, a început să respire cu adevărat. Și asta a făcut ca totul să merite.